“Securitatea națională”: varză de Bruxelles
Săptămâna trecută, președintele Iohannis a prezentat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) Strategia națională de apărare iar CSAT a”promovat-o” şi a înaintat-o Parlamentului, care o va aproba în cadrul unei ședințe comune a ambelor camere, în data de 22 iunie a.c.. Nu este foarte clar dacă prin ”promovare” se înţelege că a fost aprobată, prin Hotărâre CSAT, ceea ce ar presupune o unanimitate de voturi a membrilor CSAT.
Strategia națională de apărare este cerută atât de Constituția României (art.65, lit.f) cât și de legislația românească dar, în același timp, este și o bună practică a politicilor de securitate națională din țările membre NATO. Acest document, numit în literatura de specialitate ”grand strategy” sau ”strategie de securitate națională”, fundamentează planificarea strategică a statelor membre NATO. Pornind de la prevederile sale sunt elaborate, ulterior, documente strategice sectoriale și tot felul de planuri care guvernează activitatea instituțiilor de apărare, pentru cel puțin patru ani.
Dincolo de conținutul Strategiei naționale de apărare , publicată vineri 12.06.a.c. pe site-ul Administrației Prezidențiale, există serioase probleme conceptuale și legale, care merită să fie cunoscute și discutate de către publicul român. Mă așteptam ca, atât politicienii cât și societatea civilă, să folosească prilejul noii strategii de apărare pentru o dezbatere mai profundă, dedicată haosului conceptual și legislativ din sistemul de securitate națională.
În primul rând, este vorba despre definirea confuză a conceptelor de apărare naţională şi securitate naţională, în răspăr cu evoluția conceptelor euroatlantice, şi care au repercusiuni serioase în practica politicii de securitate națională.
Astfel, din dorinţa de a fugi de eticheta de „securitate”, politicienii postdecembrişti au (re)inventat termenul de „siguranţă naţională”, adoptând, în 1991, Legea 51 a siguranţei naţionale, care reglementa activitatea serviciilor de informaţii. Păcatul originar al acestei legi este că, deși definește generos siguranța națională ca ”… starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român” , stabilește că instituțiile cu atribuțiuni în domeniul siguranței sunt doar serviciile de informații, sub coordonarea CSAT (art.6). Recent, profitând de necesitatea punerii în aplicare a noului Cod penal, Parlamentul a modificat titlul Legii 51/1991, care a devenit astfel, din 18 martie 2014, Legea securității naționale. În 2014 a dispărut -se pare- conotația negativă a termenului de securitate!
Pe de altă parte, tot politicienii postdecembriști au promovat conceptul de apărare națională, care se referea la măsurile destinate pregătirii statului pentru un eventual război clasic și la organizarea sistemului național de apărare (Legea apărării naționale nr.45/ 1994). În cadrul procesului de aderare la NATO au fost adoptate o serie de măsuri pentru realizarea controlului democratic asupra armatei sau pentru planificarea apărării, lăsând ”siguranța națională” în afara luminii reflectoarelor. Această concluzie poate fi dedusă, simplu, studiind Legea planificării apărării nr. 473/2004, unde se vorbește doar despre armată și planificarea resurselor și nu este pomenită activitatea serviciilor de informații . Mai mult decât atât, în Constituția din 2003 a fost introdusă prevederea ca Parlamentul, în ședință comună, să aprobe strategia națională de apărare, ceea ce asigură un drept de veto al parlamentarilor asupra președintelui României. Care este problema?
O primă problemă este legată de definirea conceptelor de apărare națională și securitate națională în spațiul euroatlantic, care nu sunt două sfere distincte. ”Securitatea națională”, ca și concept multidimensional, în care apărarea națională este doar o dimensiune a securității naționale a fost teoretizată de către Berry Buzan și integrată, încă din 1991, în Conceptul strategic al NATO.
Securitatea națională este conceptul integrator, scopul final al politicii de securitate națională, iar instituțiile care lucrează pentru acel scop sunt organizate într-un complex sistem de securitate națională, ce cuprinde atât leadershipul politic civil cât și armata, jandarmeria, poliția, serviciile de informații și contrainformații. Securitate națională nu este doar apanajul serviciilor de informații, ele trebuie să rămână doar ”servicii”, să se ocupe de strategie și tactică și nu de politici de securitate. Există destule suspiciuni despre încălcarea liniei roșii de către servicii, relevate în presă chiar de către foști președinți (ofițeri acoperiți în justiție sau politică, afaceri de mare corupție etc). Să mai amintim și despre celebrul interviu al generalului Dumbravă, în care se spune că SRI nu se mai retrage din ”câmpul tactic” odată cu rechizitoriul instanței de judecată[1]?
O altă problemă o regăsim chiar în procesul promovării recentei Strategii naționale de apărare (SNAp). Conținutul SNAp 2015 nu face obiectul acestei analize, din motive de timp, totuși se poate remarca că autorii sunt conștienți de haosul legislativ și, de aceea, propun, în ultimul articol al Strategiei ”…revizuirea cadrului legislativ”.
Soluția aleasă, de promovare către Parlament a unei strategii de apărare (care este, mai degrabă, strategie de securitate națională) este nefericită. Astfel, la articolul 3, se spune că această strategie promovează conceptul de ”securitate extinsă”, care merge dincolo de apărare și cuprinde domenii precum ordinea publică, activitatea de informații, contrainformații și securitate, educație, sănătate etc. ”Buy one, get one free”, ar spune americanul, sau ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”, ar spune românul.
Același tip de abordare a avut-o și președintele Băsescu, în Strategia națională de apărare 2010, respinsă de Parlament. O primă implicație a Strategiei naționale de apărare, care livrează ”securitate națională extinsă”, este aceea că Legea CSAT nr.415/2002, revizuită în 2008, spune la articolul 4, pct.a aln.1 că va trebui promovată și Strategia de securitate națională. Cum se va face aste lucru, din moment ce strategia națională de apărare se referă la ”securitatea națională”? În plus, din punct de vedere al conceptelor euroatlantice, apărarea națională este doar un instrument al securității naționale, așa că s-ar pune carul înaintea boilor.
Haosul legislativ și conceptual nu se oprește aici. Avem norme și strategii care funcționează, simultan, cu concepte diferite, de exemplu: Legea securității naționale (fostă lege a siguranței naționale) funcționează simultan cu ”Doctrina informațiilor de securitate” și cu ”Analiza de intelligence”. Avem strategii instituționale, cerute de Legea planificării apărării (473/2004), dar și strategii cerute de alte acte normative, precum HG 1807/2006 Metodologia de planificare strategica a institutiilor centrale din AP.
În ultimul rând, problema respectării termenelor de elaborare a strategiilor este iarăși de luat în seamă. Legea planificării apărării (2004) și Ordonanța de urgență 58/1998 au apărut tocmai din dorința de a asigura predictibilitate în politica de securitate națională, de prioritizare a obiectivelor și de planificare multianuală a resurselor, dar mecanismul nu a funcționat în nicio administrație. Înseamnă că, trebuie să ne punem un semn de întrebare asupra realismului unor asemenea norme. Chiar și în cazul unor democrații consolidate, cum ar fi SUA, deși Goldwater-Nichols Act cere președintelui Americii să prezinte o strategie de securitate națională în fiecare an, în cei aproape 30 de ani nu au fost elaborate decât 16 strategii. Ca atare, prevederea respectivă a devenit subiect de schimbare legislativă, ca fiind nefezabilă.
Concluzia, pe care am mai propus-o, fără succes[2], ar fi aceea de a alcătui o comisie de reformă a sistemului de securitate, care să analizeze atât suspiciunile în funcționarea instituțiilor de securitate (după modelul Comisiei Church, din SUA) cât și să elaboreze un studiu de foresight, propunând reforma sistemul de securitate pentru a face față provocărilor viitorului. Voi insista cu obstinație pentru acest lucru.
De altfel, în cadrul Universității din București, pregătim o dezbatere pe această temă, pe 22 iunie. Vom discuta capitolele unei cărți, în curs de apariție, despre formularea strategiilor de securitate în spațiul transatlantic.
AMICUS PLATO, SED MAGIS AMICA VERITAS!
[1] Vezi ”Judecatorii si procurorii din Romania cer ambasadelor sa fie prezente in CSM la discutia despre implicarea SRI in justitie”, disponibil la http://www.unjr.ro/comunicate-de-presa/60-judecatoriisiprocuroriidinromaniacerambasadelorsafieprezenteincsmladiscutiadespreimplicareasriinjustitie.html
[2] ”No, hai ș-om mere”, Contributors, decembrie 21, 2014: http://www.contributors.ro/administratie/no-hai-%C8%99-om-mere/
