Care este, aproximativ, perioada în care se încheagă, la nivel academic, disciplinele care problematizează elaborarea strategiilor de securitate? Intuiesc că lucrurile acestea se întîmplă relativ de curînd – aşa încît, de ce aşa?

Problema structurării unui domeniu academic distinct şi a investigaţiei ştiinţifice referitoare la formularea strategiilor de securitate naţională este destul de recentă: aş propune ca reper aproximativ sfârşitul războiului rece. Însă, problemele războiului sau apărarea teritoriului unei comunităţi sunt vechi de când lumea, casta militară fiind- oriunde pe pământ- o castă cu atribuţiuni speciale în stat şi cu un statut special. Chiar şi originea cuvântului „strategie” ne duce către sfera militară, grecii antici considerând strategia ca o „artă a generalilor”. A rămas, pentru mult timp, un domeniu ezoteric al militarilor iar formularea de strategii militare era considerată „secret de stat. Chiar şi în cadrul blocului comunist se dezvolta o „ştiinţă militară” sau, mai degrabă, o artă strategică, manualul lui Vassily Sokolovski (Strategie Militară n.r.) cunoscând câteva ediţii, inclusiv în România socialistă. Însă domeniul de studiu al strategiilor de securitate naţională este tributar lumii anglo-saxone. Aş sublinia că o strategie de securitate naţională nu este o strategie militară, ea include şi aspectele militare dar se referă la totalitatea mijloacelor şi instrumentelor angajate de stat pentru a asigura securitatea cetăţenilor săi.

Care sînt, în prima linie, ştiinţele chemate să contribuie la o dezbatere consistentă pe această tematică – o dezbatere care, putem uşor bănui, ar trebui să crească în amploare şi impact în viitorul imediat şi mediu?

Aici trebuie să vă dezamăgesc: chiar dacă eu, personal, cred în „scientizarea” deciziilor publice nu există, încă, o ştiinţă a formulării strategiilor de securitate. Cel mai apropiat domeniu academic ce investighează subiectul este cel al studiilor strategice. Formularea strategiilor de securitate naţională aplică un set decunoştinţe şi teorii împrumutate din alte ştiinţe sociale, cum ar fi: studiile de securitate, relaţiile internaţionale, ştiinţe politice, economie sau studii de foresight. Ele contribuie la înţelegerea contextului geopolitic şi anticipează tendiţele de evoluţie a mediului de securitate, constituind o bază ştiinţifică pentru planificarea strategică. Dar tocmai aceasta este provocarea, să ne conectăm la dezbaterile zilei şi să contribuim, cu experienţa românească, la „creuzetul” unui nou domeniu ştiinţific. În afară de scrierea de cărţi, domeniul formulării strategiilor de securitate se conturează ca domeniu de cercetare (aş menţiona grupul de la Geneva Center for Security Policy) sau ca materie de studiu la academiile militare, cum este cazul US War College.

O întrebare care ar putea veni dinspre publicul larg – nu cel de specialitate – şi care, aparent, pare naivă: de ce este nevoie de o strategie de securitate naţională? Care sînt, în favoarea acestei idei, cele mai puternice 3 sau 5 argumente, după părerea dvs?

Nu este deloc o întrebare naivă, ci este foarte pertinentă: de ce avem nevoie de strategii de securitate? Aceeaşi întrebare şi-au pus-o câţiva cercetători occidentali, pe care îi menţionez în carte, precum Colin Gray, Edward Lutwak, Alan Stolberg sau Sharon Caudle.  Eu agreez punctul de vedere al luiAlan G. Stolberg, care găseşte 3 argumente pentru a justifica necesitatea strategiilor de securitate:

• strategiile reprezintă viziuni mai largi, utile instituțiilor de securitate pentru a-și înțelege misiunea și domeniul;
• ele sunt utile, ca ghid în alocarea și aprobarea resurselor de către parlamente;
• reprezintă un instrument de comunicare strategică, atât pentru publicul intern cât și pentru cel internațional.

În afara argumentelor lui Stolberg aş adăuga un argument, mai general,  acela că strategiile sunt instrumente de bună guvernare în democraţiile consolidate. De asemenea, în cazul României, pentru care formularea strategiilor de securitate a fost o condiţionalitate externă în procesul de aderare la NATO, aş sublinia că elaborarea strategiilor de securitate reprezintă un proces de învăţare a guvernanţei democratice şi de planificare riguroasă a resurselor, pe timp de pace.

Cine e, în această materie, trend-setter? Cine dă regula sau setul de reguli cele mai puternice?

Atât NATO, prin Procesul de Planificare a Apărării (NDPP), cât şi Uniunea Europeană exercită o influenţă practică asupra elaborării strategiilor de securitate ale ţărilor membre, deşi nu există o politică comună foarte clară ce ar reglementa acest aspect. Din punct de vedere academic (dar şi al practicii elaborării strategiilor), Statele Unite reprezintă un trend-setter. Mie imi place însă şi modelul britanic, care nu numai că are o tradiţie mai veche în planificarea apărării, dar a evoluat iar, după 2010, a pus la punct un proces coerent de elaborare a strategiilor de către experţi, implicând şi expertiza think-tank-urilor.  Vine din urmă, vertiginos, Polonia care, le fel, după 2012, a pus la punct un mecanism de elaborare sinergică a strategiilor şi de urmărie a implementării lor.

Cum se face, din manual, conform paşilor validaţi academic, o strategie naţională de securitate? Care este ordinea firească a  paşilor, ce reprezintă nucleul unei asemenea strategii, ce nu trebuie să lipsească, vorbim în teorie deocamdată, dintr-un asemenea amplu proces – cu armătură teoretică-tehnică şi, în egală măsură, cu dimensiune practică? La fel de important: ce actori trebuie să participe la construcţia unei asemenea strategii?

Elaborarea unei strategii de securitate naţională depinde de structura constituţională a unei ţări şi nu există, în practică, un model universal valabil. Totuşi, teoria analizei de politici publice sau analiza strategică prezintă nişte etape şi un mecanism ideal, de care unele state se apropie iar, altele, se îndepărtează. În cartea cea mai recentă pe care am coordonată şi care este subîntinsă de această tematică, am încercat să propun un model normativ care s-ar potrivi şi României.

Astfel, un prim pas ar trebui să se bazeze pe o evaluare a strategiilor anterioare, unde să se estimeze gradul de realizare a obiectivelor strategice şi să se tragă câteva concluzii (evaluare de tip formativ). Pasul următor ar trebui să implice estimarea evoluţiei mediului internaţional de securitate în viitorul ciclu strategic (exerciţiu de foresight) şi realizarea unei viziuni strategice. Un al treilea pas ar trebui să fie un exerciţiu de alegere a unor direcţii de acţiune, în care obiectivele să se coreleze cu resursele.

Mai sunt câteva considerente practice ce trebuie avute în vedere, cum ar fi modul de constituire a echipei de redactare şi coordonare şi consultarea cu experţii din think-tank-uri şi societatea civilă. Actorii care ar trebui să se ocupe de elaborarea strategiei ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii: să fie experţi ai principalelor instituţii de securitate naţională şi ai liderilor politici cu funcţii de control civil, să fie degrevaţi de alte sarcini şi să fie coordonaţi de nivelul cel mai înalt al puterii executive (CSAT în cazul României).

Elaborarea strategiilor în România întâmpină obstacole legate de confuzia cadrului legislativ, de o cultură strategică nedesăvârşită şi o lipsă a evaluărilor profunde a modului în care funcţionează instituţiile de securitate naţională.

Ce este, de fapt, acest concept – „securitatea naţională”? Cum trebuie el să fie definit adecvat?

„Securitatea naţională” este un concept teoretic destul de complex şi greu de definit, pentru că intervine percepţia subiectivă a indivizilor, a grupurilor sociale sau a diferitelor şcoli de gândire. Mai mult decât atât, dilema securităţii presupune faptul că, dacă un grup sau un stat este mai sigur asta se face in detrimentul grupului/statului oponent.  Provocarea cea mai mare este aceea de a proiecta o strategie de securitate naţională, în care poporul să se simtă în siguranţă, evitând capcana „falsei securităţi” (cazul perioadei interbelice) sau „obsesia” securităţii. Tocmai din cauza percepţiei negative nu avem nici azi un sistem legislativ sau un cadru strategic foarte clar, păcatul originar fiind fuga de termenul de „securitate”, pentru a nu prelua şi conotaţiile negative, construite în istoria recentă, prin activitatea „Departamentului Securităţii Statului”.

Chiar dacă definirea este problematică, în practica elaborării strategiilor de securitate trebuie să înţelegem două lucruri. În primul rând că „securitatea naţională” este un produs final al acţiunii instituţiilor politice şi de securitate, un bun public, un scop final al strategiei. În al doilea rând că, vorbind de strategii şi politici publice, scopul trebuie să fie destul de clar şi măsurabil. Ce se va întâmpla în urma aplicării acestei strategii. De aceea, lucrând cu materialul clientului, găsesc că definiţia dată securităţii naţionale în legea 51/1991 este destul de clară:

Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economic și  politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Chiar dacă Legea 51 este desuetă (cred că ea ar trebui schimbată cât de curând) definiţia mi se pare în continuare validă. Toate instituţiile de securitate şi cele politice trebuie să acţioneze pentru realizarea acestui scop naţional. Din păcate, litera legii lasă de înţeles că numai serviciile de informaţii contribuie la realizarea securităţii naţionale.

”Grand strategy”, atunci, ce ar fi mai precis?

Aici problema este mai simplă, la nivelul academic internaţional, avem însă o problemă de traducere a termenului în română. „Grand Strategy” reprezintă strategia globală, cu sferă de acţiune la nivel macrosocial, cel mai înalt nivel strategic, ce cuplează toate eforturile şi resursele unei naţiuni pentru realizarea siguranţei cetăţenilor săi. La noi se foloseşte fie traducerea termenului ca „mare strategie”, fie cea de „strategie globală” sau, pur şi simplu folosind termenul din engleză: „grand strategy”. Dezbaterile şi practica vor consacra unul dintre aceşti termeni. Ce este interesant este că „grand strategy” se foloseşte în spaţiul academic anglo-saxon dar, şi acolo, practica de a elabora strategia de securitate naţională ca documentul strategic fundamental a impus o echivalare a termenului de „grand strategy” cu cel de „strategie de securitate naţională”. Deja un document al Pentagonului, (Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms) a consacrat această echivalenţă. Se spune că, din pragmatism, americanii nu trasează sau asfaltează potecile în parcuri decât după ce oamenii sau animalele îşi fac propriile poteci. Aşa şi cu definirea termenului de „grand strategy”, practica va impune definiţia corectă, deocamdată documentul cu valoare de grand strategy este strategia de securitate naţională.

Care sînt, pe ţări, cele mai semnificative documente de acest tip?

Vorbind de spaţiul euroatlantic cel mai semnificativ document strategic, cu valoare de grand strategy, este strategia de securitate naţională. Documentul fundamental al Franţei se intitulează „Carta albă a apărării şi securităţii naţionale”, iar al Germaniei „Carta albă a apărării”, acesta din urmă fiind vechi din 2006, ultimele proiecte preluând titulatura de strategii de securitate naţională (vezi proiectul CDU-CSU). Însă trebuie făcută precizarea că acest document fundamental declanşează un proces de planificare strategică, coerent şi corelat, instituţiile de securitate naţională elaborând un set de strategii sectoriale ce derivă din strategia de securitate. Obiectivele naţionale din strategia de securitate naţională sunt operaţionalizate în obiective strategice şi tactice, astfel încât fiecare instituţie de securitate naţională ştie ce are de făcut, de la vladică la opincă. Astfel avem, în cazul SUA, strategia de apărare naţională, strategia militară, strategia pentru apărarea teritoriului, strategia de combatere a terorismului. Legislaţia românească (Legea 473 din 2004, modificată prin legea 203 din 2015) prevede activităţi similare, din strategia naţională de apărare trebuind derivate: Carta albă a guvernului, strategia militară, directiva de planificare strategică şi alte strategii sectoriale. În concluzie, vorbim de un ansamblu de documente strategice, corelate între ele.

Problema controlului democratic al politicilor de securitate este una esenţială pentru acest pachet tematic. Nu e doar o temă imporantă pentru aceste tipuri de dezbatere, ci chiar o problemă. Teoretic din nou, cum se aşează lucrurile? Cum, cu alte cuvinte, are loc sau poate avea loc controlul democratic al acestor politici?

Într-adevăr, aici avem un alt domeniu foarte important în lumea euroatlantică, al controlului democratic civil al politicilor de securitate naţională. M-am ocupat de acest aspect, începând cu teza de doctorat, din 2003. Instituirea controlului democratic civil a fost unul dintre cele mai importante condiţionalităţi pentru admiterea în NATO. Iniţial a fost pregătit un Cod de conduită al relaţiilor civil-militare (OSCE), apoi, ţările ce vroiau sa fie admise în NATO, prin Studiul de extindere a NATO (1995) sau prin Membership Action Plan au fost evaluate dacă instituie un mecanism de control, de „checks and balances”. Mecanismul a izvorât din temerea că militarii deţin monopolul violenţei în stat şi pot declanşa lovituri de stat, cum se întâmplase în America Latină sau în sudul Europei (Grecia, Spania, Portugalia). Însă aş reclama două inconsistenţe ale acestor condiţionalităţi ale controlui democratic în Europa de Est. În primul rând, a fost exagerat pericolul potenţial al loviturilor de stat şi a fost pus „reflectorul” pe controlul asupra armatelor, dar nu la fel de clar a fost evaluat controlul asupra serviciilor de informaţii. În al doilea rând, supervizarea realizării în practică a mecanismului de control civil a fost superficială şi nu mai există mecanisme de corectare a derapajelor, după admiterea în NATO. Adică Occidentul s-a multumit că au fost adoptate normele juridice şi au fost numiţi miniştri sau directori civili în intituţiile de securitate naţională şi nu a fost verificat concret modul de funcţionare a acestui mecanism. Aşa au apărut reclamaţii, din partea societăţii civile sau chai a unor preşedinţi,  ale intruziunii serviciilor de informaţii în viaţa politică sau în justiţie. Dar acesta este un subiect mai complex ce necesită un studiu sau un interviu, în sine. În ceea ce priveşte controlul democratic al elaborării strategiilor de securitate naţională există o tensiune: este nevoie de expertiză şi de cunoaştere clară a sistemului de securitate şi a mediului de securitate internaţional, concomitent cu consultarea publică cât mai largă asupra obiectivelor strategice naţionale. Am vorbit mai sus despre paşii de parcurs pentru un asemenea proces democratic al elaborării strategiilor de securitate.

O întrebare care se leagă de precedenta: unde, în modelele de bune practici, e plasată societatea civilă? Ce are ea de făcut?

Societatea civilă, prin think-tank-uri, ONG-uri, mass-media sau asociaţiile profesionale are un rol de srusă de idei, de buclă de feedback şi de „câine de pază”. Am prezentat în carte câteva bune-practici, legate de crearea unei pieţe a ideilor strategice sau de includere a experţilor, din think-tank-uri în special, în echipa de elaborare a strategiilor de securitate naţională, fără a folosi aşa numitele GONGO (Government ONG- organizaţii fantomă create de guverne pentru a simula consultarea publică). Odată elaborate, strategiile sunt dezbătute cu societatea civilă, păstrând însă coerenţa ideilor strategice cu care un preşedinte, de exemplu, a câştigat alegerile. Însă, odată adoptate, aceste strategii pot deveni subiecte de monitorizare pentru societatea civilă. Pe scurt, văd o implicare a experţilor societăţii civile în elaborarea strategiei, un rol mai profund în crearea unei pieţe a ideilor strategice sau un rol mai activ în monitorizarea politicii de securitate naţională. În cazul nostru consider că am fost mult prea optimist în implicarea societăţii civile în politica de securitate naţională. Aş menţiona un proiect „Libertate şi/sau Securitate” pe care l-am realizat, în 2009, împreună cu CADI. În urma proiectului am publicat un articolcu titlul „Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI” în Sfera Politicii[i]. Aprecierea de atunci, că expertiza societăţii civile va impune reforma sistemului de securitate naţională, a fost oarecum exagerată.

România cînd şi cum a intrat în această tematică?

Acest tip de proces nu a început cu aderarea la NATO ci, cu mult înainte, odată cu exprimarea interesului pentru aderarea la NATO. Atunci a fost elaborat un document, numit „Concepţia integrată privind securitatea naţională a României”, document înaintat Parlamentului, în 1994, după ce România a depus documentele pentru Parteneriatul pentru Pace, considerat o antecameră a NATO. Până în 1994 mai fuseseră câteva încercări de elaborare a unor documente strategice, numite doctrine de apărare, tributare însă „Doctrinei războiului întregului popor”, din perioada ceauşistă. Procesul de planificare strategică după model NATO a fost legiferat prin Ordonanţa de urgenţă nr.52 din 1998 privind planificarea apărării, devenită Legea nr. 63 din 2000 şi, apoi, prin Legea 473 din 2004 privind planificarea apărării. Pentru cei interesaţi de detalii aş menţiona că cea mai bună analiză a evoluţiei cadrului normativ şi a conţinutului strategiilor de securitate naţională o face Costinel Anuţa, în volumul despre care vorbim.

Are România probleme de adaptare lapachetul de bune practici occidentale în materie de securitate naţională?

Aceasta este o întrebare ce necesită o analiză mai profundă, iar răspunsul detaliat ar constitui o adevărată agendă de reformă a sistemului de securitate naţională. Dacă aş vrea să răspund superficial, pot să iau în calcul faptul că România a fost monitorizată de către NATO, în procesul de adaptare a instituţiilor şi de adoptare a cadrului normativ şi a trecut examenul, prin admiterea în NATO, în 2004. Dar procesul de modernizare şi de consolidare a democraţiei nu se termină cu admiterea în NATO, noi trebuia să continuăm efortul de modernizare, „prin noi înşine”. Dacă ar fi să analizăm doar cadrul normativ de planificare a apărării putem spune că, pe hârtie este destul de clar, legea a fost modificată de trei ori, inclusiv anul acesta. În practică văd însă cel puţin două probleme importante:

• deşi au trecut mai multe cicluri strategice de la adoptarea O.U. nr. 52/1998, niciodată procesul de planificare a apărării nu a fost realizat complet, de la adoptarea unei strategii de securitate naţională, la adoptarea Cartei albe a guvernelor şi strategiilor sectoriale şi finalizată cu evaluarea realizării obiectivelor strategice. În procesul de elaborare a strategiilor majoritatea dezbaterilor s-au concentrat pe respectarea termenului de prezentare a strategiei sau pe denumirea documentului, strategie de apărare sau strategie de securitate naţională (vezi capitolul Ralucăi Halit şi Gabrielei Săvuleţ).
• clarificarea, în legislaţie şi în practica formulării şi implementării strategiilor, a conceptelor de „securitate naţională” şi de „apărare naţională”, dar şi a relaţiilor dinte cele două concepte. Trebuie menţionat faptul că, din dorinţa de a fugi de eticheta de „securitate”, a fost (re)inventat termenul de „siguranţă naţională”, adoptând, în 1991, Legea 51 a siguranţei naţionale, care reglementa activitatea serviciilor de informaţii.Parlamentul a modificat,ulterior,titlul Legii 51/1991, care a devenit astfel, din 18 martie 2014, Legea securității naționale, păstrând însă conţinutul, care se referă la activitatea serviciilor de informaţii, ca şi când „securitatea naţională” ar fi doar atributul serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, avem o legislaţie foarte clară care se referă la apărarea naţională (între ele Legea apărării naționale nr.45/ 1994 sau Legea planificării apărării nr. 473/2004). Astfel legislaţia crează două domenii paralele, securitate naţională şi apărare naţională. Dar „securitatea națională” este conceptul integrator, scopul final al politicii de securitate națională, iar instituțiile care lucrează pentru acel scop sunt organizate într-un sistem complex de securitate națională, ce cuprinde atât leadershipul politic civil cât și armata, jandarmeria, poliția, serviciile de informații și contrainformații. De aici problema serioasă a promovării unei strategii naţionale de apărare care se referă la…securitatea naţională.

Cum se spune în popor: „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Am publicat anul acesta un articol legat de această temă[ii] şi voi continua să studiez, în mediul academic, şi să militez, în spaţiul public, pentru perfecţionarea sistemului de securitate naţională sau realizarea „reformei sistemului de securitate naţională 2.0”, prin noi înşine.

[i]Marian, Zulean, “Reformasistemului de securitate: de la CADA la CADI”, Sfera Politicii nr 134, 2009, pag. 22-27, disponibil la: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/134/cuprins.html

[ii]Vezi “Securitatea națională”: varză de Bruxelles, Contributors, 14 iunie 2015, disponibil la: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csecuritatea-na%C8%9Bionala%E2%80%9D-varza-de-bruxelles/

Volumul colectiv „Strategiile de securitate naţională în spaţiul euroatlantic” (Tritonic, 2015) își propune să umple acest gol de cunoaștere și să ofere un instrument de dezbateri și analize, care să ducă la optimizarea activității instituțiilor de securitate națională.Acest volumcontinuă cercetarea și informațiile unui volum anterior, „Politica de securitate națională”, apărut la editura Polirom, în 2007. Dacă volumul precedent se ocupa mai mult de teoria studiilor de securitate acest volum are o mai mare valoare practică, concentrându-se – strict- pe formularea strategiilor de securitate națională. Grupul de autori (cu o singură excepție) reprezintă noua școală de gândire românească, fiind masteranzi, doctoranzi sau doctori în domeniul studii de securitate, relații internaționale sau sociologie. El este util atât cercetătorilor români interesați de procesul de elaborare a strategiilor de securitate națională în spațiul euroatlantic cât și experților, analiștilor sau politicienilor care vor elabora viitoarele strategii de securitate națională sau legislația de organizare și funcționare a sistemului de securitate națională.