An Eastern European view on great power politics- Egmont Commentary
Last July’s meeting in Helsinki between Presidents Trump and Putin greatly concerned the states of Eastern Europe. Helsinki is a highly symbolic venue for them, since this is where the CSCE Final Act was signed in 1975. The principal gain that the USSR claimed back then was the recognition of post-Second World War borders, while the advantage that the West claimed was the acknowledgement of human rights. Some argue that the latter was so important that it led to the defeat of USSR – an event that Putin considers to be the worst geopolitical catastrophe in Russian history.
Available at: http://www.egmontinstitute.be/an-eastern-european-view-on-great-power-politics/
Romania educata securistic
Dezvăluirile făcute de jurnaliști de investigație, precum Emilia Șercan, Sidonia Bogdan, Iulia Marin, Melania Cîncea sau Cristian Pantazi și Raluca Pantazi [i], au pus în lumina reflectoarelor problemele plagiatelor din școlile doctorale de științe militare, ordine publică și informații, ”mașinațiunile” de ascundere a unui fenomen mai puțin cunoscut publicului larg, ce conduc la ipoteza că ar exista un mecanism paralel și nedemocratic de selecție a elitelor puterii, fără respectarea criteriilor de integritate academică și a normelor democratice. Cazul Gabriel Oprea a fost doar hârtia de turnesol, care exemplifică gravitatea fenomenului și lipsa unor mecanisme de control a calității învățământului sau a unui mecanism de control democratic, în acest domeniu. Probabil că, fără moartea polițistului Gigină și fără tragedia ”Colectiv”, mecanismele de investigație juridică nu ar fi reacționat doar la investigațiile jurnalistice privind plagiatul și, poate, am fi avut azi un prim-ministru ”tehnocrat”, conducător de doctorate plagiate în științe militare. Dincolo de cazurile respective, destul de grave în sine, îmi propun să analizez cât de mare este răul, să explic fenomenul și să încerc să propun câteva soluții.
Științe militare, informații și ordine publică (sMIOP) în UE: Cum e România altfel?
Pentru a trage concluzii relevante este bine să vedem cum funcționează acest domeniu academic în Europa. Trebuie să comparăm ca să scăpăm de etnocentrism, spunea Mattei Dogan. Chestiunea de bază este aceea că, în majoritatea țărilor europene, domeniul respectiv nu este considerat o știință, ci o artă, iar transmiterea cunoștiințelor de la o generație la alta se face printr-un sistem de învățământ vocațional. De aceea, din cele 28 de țări ale UE, doar în Bulgaria mai există școală doctorală similară, pe domeniul științe militare, la Universitatea Națională ”Vasile Levski”. O carte foarte interesantă, a lui Sylvain Paile-Calvo, este în curs de publicare la editura UE, cartea fiind teza sa de doctorat, publicată la Luxemburg[ii].
Din analiza comparativă a lui Sylvain Paile rezultă că, în UE, mai sunt doar câteva academii militare care oferă doctorate în științe militare; dar științele militare sunt definite fie ca un domeniu social, fie ca unul tehnic. Astfel, Academia Regală din Belgia oferă posibilitatea unor studii doctorale în științe aplicate, cele două academii ale Bundeswehr oferă programe doctorale în domenii precum nanotehnologii, cybersecurity sau tehnologii aeronautice. Academia ”Saint-Cyr Coetquidan”, din Franța, nu oferă programe doctorale, cu toate că gestionează proiecte de cercetare, în domeniul istoriei militare și a RI, științe politice și științe sociale, informatică sau drept internațional. Dintre fostele țări socialiste, Cehia oferă doctorate la Universitatea de Apărare, dar în domenii precum economie, management, logistică, tehnologie militară, protecție civilă etc iar Slovacia, în domenii precum apărare și securitate, mecanică, comunicații militare și sisteme informatice. Țări cu tradiție militară, precum Austria sau Suedia, nu oferă deloc doctorate la academiile militare.
O situație interesantă o găsim într-o țară non-comunitară, Elveția, unde academia militară este o secție a Swiss Federal Institute for Technology și unde se studiază leadership, sociologie militară, istorie militară sau strategie ca subdomenii ale științei militare (dar nu la nivel de doctorat).
În SUA, cele 3 academii federale, U.S. Naval Academy (Annapolis), the U.S. Military Academy (West Point), US Air Force Academy (Colorado) nu oferă doctorate în științe militare ci doar training vocațional iar G.I. Bill permite ofițerilor de rang superior să facă doctorate la universități civile. Este celebru cazul generalului David Petreus, care a făcut o stralucită teză de doctorat în relații internaționale/studii de securitate la Princeton University, pe tema contrainsurgenței.
România este altfel! Domeniul academic, denumit ”științe militare”, s-a dezvoltat fulminant, după 1990, în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (ulterior UNAp), dar și în celelalte academii militare, ale MAI și SRI. Astfel, în perioada 2009-2010, doar la UNAp existau circa 65 de conducători de doctorat și 466 de doctoranzi. După aplicarea Legii educației nr.1/2011 s-a produs o restructurare și o recalibrare a domeniului de doctorat, în anul 2016 fiind anunțate doar 78 de locuri, pentru cei 30 de conducători de doctorat. Jurnalista Melania Cîncea a obținut cifrele de școlarizare în domeniile de studii doctorale de la UNAp și Academia de Poliție, din perioda 2000-2014, iar cifra este fantastică: Universitatea Naţională de Apărare “Carol I” a acordat 933 de titluri de doctor iar Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza” a acordat 455 doctorate, dintre care 232 în domeniul Drept iar, restul, în domeniul Ordine Publică[iii]. Dintr-un răspuns ulterior, obținut de la Academia Națională de Informații, rezultă că au fost acordate 68 de titluri de doctor în informații, între 2007 și 2014. Rezultă un total de 1500 de doctori în sMIOP, într-o perioadă de 15 ani, adică 100 doctori/an, majoritatea covârșitoare a doctorilor fiind civili din politică, administrație publică sau firme private. Un ofițer mai hâtru îmi mărturisea că, atunci când vizitează sediul ministerului și citește pe toate ușile șefilor ”gl.mr.dr” crede că a nimerit la… Spitalul Militar.
Surse din interiorul MAPN, MAI sau SRI povestesc că există cazuri în care șoferi ai generalilor sau chiar paznici de vânătoare au obținut titlul de doctor în științe militare sau ordine publică. Poate nu ar fi lipsit de sens să se redeschidă dosarul, din 2009, despre care vorbea jurnalista Ondine Ghergut, în care erau sesizate fapte de corupție în acordarea titlurilor de doctor și a titlurilor academice[iv].
Un alt domeniu de expansiune al învățământului militar este cel al ”colegiilor”, destinate instruirii militarilor și civililor interesați de domeniul studiilor de securitate și apărare sau care vor fi ocupa funcții în statul român. Există și în SUA o instituție cu profil asemănător, National Defense University, care acordă atât militarilor cât și civililor certificate executive dar și diplome de master, cum ar fi Master of Arts in Strategic Security Studies (CISA), Master of Science in National Resource Strategy (ICAF), Master of Science in Joint Campaign Planning and Strategy sau Master of Science in National Security Strategy.
Problema colegiilor românești este legată de expansiunea lor rapidă, de magnitudinea cifrei de școlarizare dar, mai ales, de impactul diplomei de absolvire a acestor colegii asupra procesului de ocupare a unui post de rang înalt în administrația publică. După succesul Colegiului Național de Apărare (din MapN) care, de la înființare (1992) până în prezent, a produs 3159 de absolvenți (conform site-ului actual al CNAp) au mai fost înființate alte două colegii: Colegiul Naţional de Afaceri Interne (al MAI) și Colegiul Naţional de Informaţii (al SRI).
O investigație recentă a Pressone dovedește că 1/5 dintre parlamentarii României din actuala legislatură au absolvit cursurile Colegiului Național de Apărare, 7 dintre ei fiind șefi de partide[v]. Investigația respectivă critică modul de desfășurare a cursurilor, calitatea profesorilor și lansează suspiciuni privind cheltuielile din bugetul paralel, derulat prin Fundația CNAp. Sunt convins că jurnaliștii de la Pressone vor extinde investigația și asupra celorlalte două colegii, care sunt mult mai puțin transparente, nu se știe nici numărul de absolvenți și nici bugetul derulat prin fundațiile respective, altfel vor fi acuzați de parti-pris sau că investigația focalizată pe CNAp este orchestrată de serviciile de informații. Cristian Câmpeanu, de la ”România liberă” cerea imperativ: ”Curăţaţi Academia de Informații și Colegiul de Apărare sau desfiinţaţi-le!”.
Dar expansiunea ”sMIOP” nu se oprește aici. A fost relevat, recent, cazul ”academiilor de consacrare”. Am fost printre primii care a semnalat, din 2015, faptul că există alte 6 academii, paralele Academiei Române, care primesc alocații bugetare fără să fie condiționate de performanță, în timp ce ANCS nu a mai oferit granturi, timp de 4 ani. Între ele, Academia de Studii de Securitate Națională, ai carei membri (min. 50- max. 200 ), numiți de Gabriel Oprea, Toma Gheorghe și George Maior, primesc o rentă viageră de 2700 Ron doar pentru că au fost selectați de cine trebuie. Doi dintre cei trei membri fondatori au un indice Hirsch Scholar 2, echivalent cu al unui student postdoc român din domeniul științe sociale. Pentru detalii privind această academie puteți citi, între altele, articolul meu ”Academiile” – Aici sunt banii dumneavoastră!” sau pe cel al Emiliei Șercan, cu titlul ” Stâlpii societății. Cine sunt membrii Academiei de Științe ale Securității Naționale”[vi]. De remarcat că, mai există și o secție de științe militare de 22 de membri, în cadrul Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR), cu aceleași drepturi ca ale membrilor ASSN.
Cred că am prezentat destule date factuale, care dovedesc faptul că am asistat la un proces de creștere explozivă a domeniului sMIOP și de construire a unui domeniu de doctorat quasi-inexistent în alte țări europene, pe baza unui curriculum de secol XIX și a lipsei unor reguli clare și transparente de evaluare a calității învățământului și cercetării. Epifenomenul cel mai dureros este acelă că, odată obținută diploma de doctor în științe militare, posesorul ei devine profesor la o universitate civilă într-un domeniu conex. Alții folosesc această diplomă ca ”bilet de intrare” într-o funcție publică de rang înalt. Deci vina nu este, decât parțială, a academiilor militare ci a sistemului de promovare din viața civilă. Recent, sub pretextul ”dezvoltarii culturii de securitate” există chiar propuneri de a intra în universitățile civile și a dezvolta programe comune cu universități de prestigiu. Acest lucru ar putea fi benefic pe termen lung, după curățarea prealabilă a academiilor de plagiate doctorate și selecția profesorilor pe baza unor criterii acceptate internațional.
Dacă am arătat mai sus, cu date și cifre, cum este România altfel, ar trebui să ne întrebăm, mai departe: ”De ce e România altfel?”
O primă ipoteză este oferită de moștenirea istorică. Oferirea doctoratului și a titlului de academician unei analfabete, precum Elena Ceaușescu, a creat precedentul dar și apetitul noilor politicieni de azi pentru titlul de doctor. O altă ipoteză ar fi aceea că inovarea, în comunism, se realiza, mai degrabă, ca transfer tehnologic al produselor furate de către serviciile de informații (DIE) din Occident, așa cum mărturisesc câțiva rezerviști (I.M. Pacepa, de exemplu). O ultima ipoteză, de tip path-dependency, este aceea a existenței ”negrișorilor”, a unor subordonați care scriau teze de doctorat sau cărți pentru superiorii lor. Imi amintesc un sfat al unui colonel, care spunea că, dacă văd o carte cu 5 autori, dintre care primii 4 au titluri și grade mari, gen general dr.ing. X și un al cincilea, cu grad de căpitan, să fiu sigur ca ultimul este cel care a scris cartea. O ipoteză-corolar, pe care o lansez aici este aceea că am asistat, în România ultimilor 25 de ani, la o tranziție controlată, un fel de ”managed democracy a la russe”, în care normele controlului democratic civil au fost doar scrise pe hârtie dar nimeni nu a verificat serios funcționalitatea controlului democratic civil și internalizarea acestor norme. Faptul că asistăm la expansiunea sMIOP și chiar la crearea unor academii de consacrare, care nu au corespondent nicăieri în UE, trebuie să ia sfârșit!
Ce este de făcut?
Aș sugera, mai întâi, elaborarea unei strategii de re-fondare a domeniului, nu doar o reformă incrementală. Este evident că s-au făcut pași importanți, după LEN nr.1/2011, dar ea este doar o reformă incrementală. Pilonii pe care ar trebui să stea acea strategie ar putea fi:
”Re-militarizarea” învățământului militar și organizarea sa ca învățmânt vocațional, în prezent oferindu-se absolvenților academiilor categoriilor de forțe diplome de administrație publică sau de inginerie și nu abilități, competențe și cunoștințe militare, necesare pe câmpul de luptă;
Evaluarea școlilor doctorale din domeniul ”științe militare, informații și ordine publică” și oferirea de doctorate profesionale, în cadrul acestor școli, diferite de doctoratele științifice; evaluarea ar trebui să înceapă cu verificarea tuturo tezelor de doctorat;
Semnarea unor parteneriate cu universitățile civile, pentru instruirea în domenii precum management, sociologie militară, relații internaționale sau studii de securitate, după modelul GI Bill, din SUA;
La nivel strategic să se organizeze programe de training vocațional de tip ”joint”, în care absolvenții să fie capabili să îndeplinească funcții ce țin de cele 3 domenii; științe militare-informații-ordine publică;
În final, am putea numi acest proiect ”Transformarea sistemului de securitate 2.0!”
NOTE_________
[i] Aceste investigații pot fi găsite, între altele, pe Contributors, Hotnews, Blog de investigații, Pressone sau arhiva revistei 22 și a ziarului România liberă.
[ii] Vezi Sylvain Paile-Calvo, “From European mobility to military interoperability – Exchanging young officers, knowledge and know-how”, EU Publishing Press, Luxembourg, 2016.
[iii] Vezi Melania Cîncea, ”SRI ţine departe de ochii presei numele doctorilor Academiei Naţionale de Informaţii şi cele ale îndrumătorilor lor de doctorat”, Timpolis, 19.11.2015, disponibil la: http://timpolis.ro/sri-tine-departe-de-ochii-presei-numele-doctorilor-academiei-nationale-de-informatii-si-cele-ale-indrumatorilor-lor-de-doctorat/
[iv] Ondine Ghergut, ”U.M. 15000 euro. În afacerea “Academia Militara”, 100 de ofiteri suspecti de coruptie”, România liberă, 13.03.2009, disponibil la: http://www.romanialibera.ro/special/investigatii/u-m–15000-euro–in-afacerea–academia-militara—100-de-ofiteri-suspecti-de-coruptie-148610
[v] Vezi Iulia Marin, ”Clepsidra puterii: Colegiul Naţional de Apărare”, Pressone, 11.05.2016, disponibil la: https://pressone.ro/clepsidra-puterii-colegiul-national-de-aparare
[vi] Articole disponibile la adresele: http://www.contributors.ro/editorial/%E2%80%9Dacademiile%E2%80%9D-aici-sunt-banii-dumneavoastra/ și https://pressone.ro/stalpii-societatii-cine-sunt-membrii-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale/
http://www.contributors.ro/administratie/educatie/romania-educata-securistic/
Strategia ”Iohannis” – strategie de securitate sau „Bilete de papagal”?
La aniversarea unui an de la depunerea jurământului, președintele Iohannis a sugerat că, elaborarea Strategiei Naționale de Apărare și semnarea Acordului privind creșterea bugetului pentru Apărare la 2% din PIB sunt cele mai mari realizări din mandatul său. Deși promovată de către CSAT și aprobată de Parlament, Strategia Națională de Apărare 2015 poartă girul „științific” al Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN). Înainte de trimiterea SNAp la Parlament, pe 15 iunie 2015, a avut loc, la Cercul Militar Național, o conferință de prezentare a ASSN dar și a unui document, care conținea elemente conceptuale pentru fundamentarea noii strategii. Cu acel prilej, vicepremierul Oprea afirma că: ”…Această Academie (ASSN n.r.) este, practic, un nucleu de fuziune a valorilor științifice românești în domeniul siguranței naționale, de ale cărui produse vor beneficia atât instituțiile naționale, cât și partenerii noștri din cadrul NATO sau UE” [i]. Două luni mai târziu, Agerpres relata că, pe 27 august 2015, a avut loc o altă conferință, organizată tot de către ASSN, de prezentare a elementelor conceptuale pentru fundamentarea SNAp, conferință la care au participat, între alții, președintele României, Klaus Iohannis, vicepremierul Gabriel Oprea și ambasadorul George Maior. Cu acel prilej, președintele Iohannis dă credit acestei academii-fantomă, arătând că: ”Academia de Științe ale Securității Naționale, care reunește specialiști de prestigiu în domeniu, deține toate atributele pentru a avea o contribuție semnificativă în atingerea obiectivelor Strategiei Naționale de Apărare.”
Putem deduce, așadar, că SNAp este un produs de echipă, adică o ”Strategie Iohannis-Academia de Studii de Securitate Naţională”. Până la lămurirea aspectelor legale și morale ale constituirii, funcționării și finanțării acestei academii ezoterice propun să facem o evaluare a singurului ”produs științific” făcut public, Strategia Națională de Apărare. Este acest document o strategie realistă și utilă, un ghid de bună guvernare a sistemului de securitate națională sau el este doar o parodie, demnă de revista lui Tudor Arghezi, ”Bilete de papagal”?
Pentru această analiză am făcut apel la cele mai recente studii despre formularea strategiilor de securitate națională, ale unor autori, precum Clarck Murdoch, Sharon Caudle sau Alan G. Stolberg, studii pe care le-am prezentat în cartea Strategiile de securitate națională în spațiul euroatlantic[ii]. Întrucât este prea devreme să facem o evaluare a impactului strategiei mi-am propus să evaluez, pe scurt, dacă ”Strategia Iohannis” răspunde imperativelor sugerate de către Alan Stolberg, anume că:
- strategiile de securitate trebuie să reprezinte viziuni clare (utile instituțiilor de securitate pentru a-și înțelege mai bine misiunea) și un instrument de comunicare strategică;
- strategiile de securitate trebuie să fie un ghid în alocarea resurselor de către Parlament.
La primul criteriu, despre viziune și comunicare, ”Strategia Iohannis” are două bile albe și foarte multe bile negre. Prima bila albă o acordăm pentru claritatea motto-ului: ”O Românie puternică în Europa și în lume”. Însă, nu este nimic nou sub soare, toate strategiile anterioare au avut câte un motto vizionar. De exemplu, Strategia 2007 a avut ca motto: „România europeană, România euroatlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă” iar Strategia 2001 a avut următorul motto: „Garantarea democrației și a libertăților fundamentale, dezvoltare economică și socială susținută și durabilă, aderare la NATO și integrare în Uniunea Europeană”. A doua bilă albă o primește pentru aprobarea strategiei în Parlament, în termenul cerut de către Legea privind planificarea apărării nr. 473/2004. Este prima strategie care respectă acest termen. Dar, atât! SNAp trebuia să fie doar documentul strategic de bază (grand strategy), cu obiective strategice și direcții mari de acțiune, urmat de alte documente strategice sectoriale.
Bilele negre sunt acordate, în principal, pentru confuzia conceptuală a strategiei și pentru nerespectarea legii. Aceeași Lege privind planificarea apărării 473/2004 prevedea că, documentele de planificare a apărării la nivel departamental, precum Carta albă a apărării și Strategia militară trebuie să fie aprobate în 6 luni de la acordarea încrederii guvernului, respectiv 3 luni de la aprobarea Cartei în Parlament. Ori nu mai există, la ora actuală, nicio Cartă albă aprobată de Parlament (din 2004) și nicio Strategie militară (din 2000) iar președintele, în calitatea sa de președinte al CSAT ar fi trebuit să sesizeze și să rezolve acest lucru. În plus, alocarea multianuală a resurselor și alcătuirea programelor trebuia făcută prin operaționalizarea obiectivelor strategice din SNAp în documente departamentale, de rang inferior. A existat și o ocazie de a corecta anumite neajunsuri legislative, odată cu modificarea și promovarea Legii privind planificarea apărării nr. 203, în 2015, dar nu s-au făcut decât modificări de formă, pentru a include în proces calitatea României de stat membru al NATO și UE. Astfel că, azi, la aproape un an și jumătate de la depunerea jurământului și la 9 luni de la adoptarea SNAp, nu avem încă o Cartă albă și o Strategie militară sau alte documente sectoriale.
În schimb, tocmai pentru a ne demonstra că există confuzii conceptuale și legislative, a fost adoptat un Ghid al SNAp pentru perioada 2015-2019, care încearcă să clarifice conceptele din strategie și obiectivele strategice, dar nu reușește. Un element simplu: la nici 3 luni după adoptarea SNAp a fost adoptată Strategia Națională de Ordine și Siguranță Publică 2015 – 2020 (SNOSP), care trebuia să fie o strategie sectorială, operaționalizând direcțiile de acțiune prevăzute în capitolul 4.2.2 din SNAp. Însă SNOSP are foarte puține intersecții și obiective strategice, preluate din SNAp.
Însă, cea mai mare confuzie este creată de introducerea, la propunerea ASSN, a conceptului de securitate extinsă, ca „nucleu ideatic” al SNAp, cum afirma președintele acestei academii[iii]. „Securitatea extinsă”, așa cum este definită în articolul 3 din SNAp, cuprinde domenii precum: „apărare, ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, educație, sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice.” Cam tot ce mişcă-n ţara asta este securitate extinsă!
În primul rând, avem o problemă de originalitate, acest concept de “securitate extinsă”, promovat de către ASSN, nu este decât conceptul de “securitizare”, vechi de peste 20 de ani, al Şcolii de la Copenhaga.
În al doilea rând, se naşte următoarea întrebare: se referă conceptual de securitate extinsăla scopul politicii de securitate naţională sau la direcţiile de acţiune? Se pare că sunt avute în vedere ambele înţelesuri. Adică, articolul 3 se referă la securitatea extinsă ca produs al acţiunii instituţiilor de securitate iar, capitolul 4.2 se referă la direcţiile de acţiune. Confuzia mare, care se produce aici, este atât de natură conceptuală, cât şi juridică: strategia se numeşte de “apărare”, un domeniu distinct, reglementat, între altele, de Legea apărării naţionale 45/1994 şi de Legea privind planificarea apărării 473/2004 (ulterior L. 203/2015) iar securitatea naţională este un domeniu reglementat de alte legi, precum Legea securității naționale nr. 51/1991. “Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”[iv].
Până aici putem să tragem concluzia că “Strategia Iohannis” nu reprezintă un instrument de comunicare clară, pe care să-l înţeleagă uşor atât instituţiile de securitate române cât şi partenerii externi. De altfel, nici nu am văzut o variantă tradusă în limba engleză a strategiei.
La criteriul al doilea de evaluare, cel legat de alocarea resurselor, problema este mult mai serioasă. Să studiem, mai întâi, alocările bugetare din ultimii ani, după cifrele raportate la NATO, căci altfel suntem foarte buni în ascunderea adevărului, în spatele statisticilor. Din cifrele NATO şi din graficul de mai jos rezultă că România a alocat, în ultimii 7 ani, între 70-80% pentru cheltuieli de personal şi, circa 15%, pentru cheltuieli de echipament. Deși se observă un trend descendent, totuși, aproape 2/3 din bugetul apărării este alocat cheltuielilor de personal. Doar câteva țări ne depăşesc la cheltuielile de personal, anume Albania, Belgia, Bulgaria, Grecia, Italia, Portugalia şi Slovenia. Cheltuielile de echipament, ce cuprind cercetarea-dezvoltarea şi întreţinerea echipamentului se observă o creştere în ultimii ani, dar tot nu se atinge cifra dinainte de criza din 2008.
O altă cifră interesantă este cea legată de PIB alocat apărării/cap de locuitor, unde România are 9400 USD/cap de locuitor, doar Albania şi Bulgaria având bugete mai mici. Din graficul de mai jos se poate vedea cum majoritatea banilor sunt alocaţi pentru cheltuieli de personal, asta în condiţiile în care la graniţa de est apar riscuri şi ameninţări, puse în evidenţă chiar de SNAp 2015.
Sursa: Defence Expenditures of NATO Countries (2008-2015)[v]
Dar să vedem care este situaţia în bugetul anului 2016, buget bazat pe estimarea SNAp şi a ”savanţilor” ASSN. Aici este vorba de o estimare, o promisiune faţă de execuţia bugetară a anului 2015, fiind prevăzută o creştere de câteva procente din PIB (estimarea pentru 2016 ajunge la 1,5%/PIB față de 1,42%/PIB în 2015)[vi]. Deși, presa și organizațiile tip GONGO, raportează triumfător o creștere cu 50% a bugetului apărării aflăm, cu surprindere, că banii pentru pensiile militare au fost inclusi în bugetul apărării, la capitolul de Asigurări şi Asistenţă socială (2.809 mld lei) iar aceasta este prezentată drept o creștere a bugetului. Având în vedere includerea banilor pentru pensii în bugetul apărării, cât și comenzile pentru achiziționarea avioanelor multirol, s-ar părea că bugetul pentru celelalte categorii de cheltuieli să fi scăzut, pentru 2016. Vom vedea la execuția bugetară! Spre deosebire de noi, care ne jucăm cu conceptele și cu statisticile, Polonia și Estonia au crescut bugetul, încă din 2015, la peste 2%/PIB.
Partea şi mai problematică vine abia acum: dacă a fost adoptată o strategie naţională de apărare, bazată pe conceptul ASSN de securitate extinsă, care ia în calcul ca direcţii de acţiune mai multe domenii suplimentare, precum ordinea publică, informaţiile sau chiar educaţia şi sănătatea atunci nu ar fi trebuit să avem şi o mărire semnificativă a bugetului? Sau, ar fi trebuit măcar să schimbăm capitolul bugetar ”Cheltuieli de apărare” cu cel de „Cheltuieli de securitate extinsă”?
Concluzia mea este că Strategia „Iohannis” nu poate fi catalogată drept „Bilete de papagal”. Mai degrabă, ea este un ”Cântec de adormit Mitzura”.
PS Voi urmări ”cu atenție și preocupare” asocierea președintelui cu „nucleul de fuziune a valorilor științifice românești în domeniul siguranței naționale”, numit Academia de Studii de Securitate Naţională dar și modalitatea în care va fi implementată decizia de creștere a bugetului apărării la 2%/PIB, în anul 2017. De unde va fi luată acea creștere de 0,5%? Poate de la Educație? Sau de la Sănătate?
Note________________________
[i] ”Pericolele care pândesc România: corupția și terorismul cibernetic. George Maior și Gabriel Oprea, la prezentarea a Academiei de Științe ale Securității Naționale”, în EVZ, disponibil la: http://www.evz.ro/pericolele-care-pandesc-romania-coruptia-si-amenintarea-cibernetica-george-maior-si-gabriel-oprea-la-conferinta-de-prezentare-a-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale.html
[ii] Zulean, Marian (coord.), Strategiile de securitate in spatiul euroatlantic, Ed. Tritonic, 2015
[iii] Dan Anghel, „Președintele Academiei de Științe a Securității Naționale, George Maior, prezintă concepte ce ar putea sta la baza Strategiei Naționale de Apărare”, Adevărul, 17 iunie 2015, disponibil la: adev.ro/nq39qv
[iv] Pentru o analiza a acestei confuzii vedeți articolul “Securitatea națională”: varză de Bruxelles, Contributors, 14 iunie 2014, disponibil la: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csecuritatea-na%C8%9Bionala%E2%80%9D-varza-de-bruxelles/
[v] Defence Expenditures of NATO Countries (2008-2015), COMMUNIQUE PR/CP(2016)011, 28 ianuarie 2016, disponibil la:http://nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2016_01/20160129_160128-pr-2016-11-eng.pdf
[vi] Vezi Document-Sinteză privind politicile și programele bugetare pe termen mediu pentru anul 2016 și perspectiva 2017-2019, disponibil la:http://www.cdep.ro/pdfs/buget/2016/Anexa%203/Ministerul%20Apararii%20Nationale.pdf
Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI
Introducere
Sistemul de securitate nationala de tip democratic reprezinta conditia funamentala pentru o buna guvernare si pentru garantarea libertatii si prosperitatii individului. Determinarea institutiilor securitatii nationale sa lucreze eficient si responsabil, concomitent cu mentinerea libertatilor civile este, insa, o sarcina ambitioasa si provocatoare. Literatura de specialitate considera ca obiectul referential al „reformei sistemului de securitate” este reprezentat de trei provocari:
- dezvoltarea unui cadru institutional clar pentru realizarea securitatii, integrand politicile de dezvoltare cu cele de securitate;
- managementul tuturor institutiilor de securitate (de aparare, ordine publica si servicii de intelligence);
- construirea de agentii si institutii de securitate profesioniste si responsabile catre autoritatile civile legitime.
Articolul poate fi citit in intregime aici
Aparitie R22: Reforma sistemului de securitate in dezbaterea societatii civile
Pe 23 decembrie 2008 a aparut in Revista 22, in suplimentul 22 Plus, un nou articol, despre Reforma sistemului de securitate.
Cititi mai multe despre libertate, securitate si societatea civila aici:
Reforma sistemului de securitate in dezbaterea societatii civile
Libertate si Securitate
Evenimentele din 11 septembrie 2001 si atacurile teroriste din Madrid si Londra au declansat nu doar un Lung Razboi Impotriva Terorii dar si idea ca paradigma securitatii nationale trebuie schimbata, ca institutiile si legislatia securitatii trebuie reformate si societatea civila trebuie sa joace un rol constant in proiectarea si sustinerea acestor noi institutii.
Se poate spune insa ca proiectul strategiei nationale de securitate propus in 2006 a fost inghetat in Romania si datorita unei insuficiente implicari in proces a societatii civile. Implicarea societatii civile este impusa in primul rand de problema prezervarii libertatilor cetatenesti.
Societatea civila informata are deci nu doar sansa ci si datoria de a parasi rolul pasiv de spectator si de a promova o schimbare in paradigma securitatii.
Un proiect derulat cu sprijinul German Marshall Fund.
Libertate si Securitate – Workshop Sibiu – Noiembrie 2008 (PPT, 237 KB)
