Democratic control of Romanian intelligence after three decades: quis custodiet ipsos custodes?

ABSTRACT
Romania faced one of the most dramatic transitions from authoritarian communism to become a democracy and a member of the North-Atlantic Treaty Organization (NATO) and the European Union (EU). The backbone of building a democratic society has been civilian control of the military. This article briefly describes the norms and institutions of democratic control of the intelligence services in Romania and assesses how the mechanisms of democratic control have worked in practice after almost three decades of reform. We argue that many of the post-1989 reforms have been only superficial implemented and monitored, particularly after Romania joined NATO and the EU. The article concludes that the democratic control of intelligence in Romania is an unfinished business. There are structural shortcomings embedded in the process of democracy consolidation that need to be addressed.

https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/14751798.2018.1529103

Intelligence Sector Reforms in Romania: A Scorecard

Since 1989, reforms have sought to align the Romanian post-communist intelligence community with its counterparts in established democracies. Enacted reluctantly and belatedly at the pressure of civil society actors eager to curb the mass surveillance of communist times and international partners wishing to rein in Romania’s foreign espionage and cut its ties to intelligence services of non-NATO countries, these reforms have revamped legislation on state security, retrained secret agents, and allowed for participation in NATO operations, but paid less attention to oversight and respect for human rights. Drawing on democratization, transitional justice,and security studies, this article evaluates the capacity of the Romanian post-communist intelligence reforms to break with communist security practices of unchecked surveillance and repression and to adopt democratic values of oversight and respect for human rights. We discuss the presence of communist traits after 1989 (seen as continuity)and their absence (seen as discontinuity) by offering a wealth of examples. The article is the first to evaluate security reforms in post-communist Romania in terms of their capacity to not only overhaul the personnel and operations inherited from the Securitate and strengthen oversight by elected officials, but also make intelligence services respectful of basic human https://ojs.library.queensu.ca/index.php/surveillance-and-society/article/view/6880

“Apărare onestă”

”Apărarea onestă” este o metaforă ce ar trebui să definească o nouă paradigmă în managementul politicilor de apărare, conform unei analize propuse de Thomas-Durell Young în cartea Anatomia instituțiilor de apărare din țările europene post-comuniste. Mirajul modernizării militare. Cartea reprezintă încununarea experienței de o viață a unui cercetător și consultant militar de la Naval Postgraduate School (Monterrey, SUA), care a făcut peste 100 de analize și studii pentru RAND Corporation sau Pentagon, pentru NATO sau alte țări europene.

http://www.contributors.ro/sinteze/%E2%80%9Caparare-onesta%E2%80%9D-pentru-o-noua-paradigma-a-apararii/

Academia de Științe ale Securității Naționale: inteligența intelligence-ului românesc (I)

Acum aproape doi ani am aflat că România a căzut pe ultimul loc în clasamentul Indicele Inovării al UE și că o parte din banii de cercetare au fost risipiți pentru sprijinirea unei clientele instituționale, nerespectându-se astfel prevederile Strategiei CDI 2007-2013 de alocare a granturilor, preponderent pe bază competiţională.

În articolul „Academiile” – Aici sunt banii dumneavoastră!, publicat de Contributors, în iulie 2015, puneam în evidență faptul că, pe lângă Academia Română, mai existau alte 4 academii „de consacrare”, respectiv Academia de Științe Medicale, Academia de Științe Tehnice din România, Academia de Științe Agricole și Silvice și Academia Oamenilor de Știință din România iar membrii acestor academii primesc venituri pentru tot restul vieții (rente viagere). Cazul cel mai spectaculos şi controversat era cel al creării Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN), prin Legea nr. 140/2015, lege ce transforma Academia de Științe Militare, născută încă din 2012, care ar fi trebuit inițial să se autofinanțeze.

Jurnaliști precum Emilia Şercan sau Melania Cincea și site-uri ca Hotnews și Euractiv au realizat investigații în profunzime despre „fenomenul ASSN”. Dar, în afară de demisia câtorva „academicieni”, sub presiunea jurnaliștilor, și publicarea unor informații, nu s-a întâmplat mare lucru de atunci. ASSN a primit anul acesta un nou buget, cu rente viagere, bine mascat în bugetul Educației, asta în timp ce puținii bani alocați cercetării se evaporă, iar cercetătorii fac apeluri disperate [i]. Două proiecte, ce propuneau stoparea finanțării ASSN au căzut în Parlament la finalul anului 2016, respectiv la începutul anului 2017. Mai mult decât atât, a fost creată Academia de Științe Juridice iar proiectul înființării unei Academii de Științe ale Managementului se află în Parlament. Țării cât mai multe academii (cu rente viagere)!

Scopul acestui articol este limitat, acela de a face o analiză a performanței ASSN.

http://www.contributors.ro/administratie/academia-de-%C8%99tiin%C8%9Be-ale-securita%C8%9Bii-na%C8%9Bionale-inteligen%C8%9Ba-intelligence-ului-romanesc-i/

Romanian public administration reform 2.0: using innovative foresight methodologies to engage stakeholders and the public

The purpose of this practice-oriented paper is to look at a recent, late-phase development in public administration (PA) reform in Romania, specifically the drafting of the recently adopted national Strategy on Strengthening the Efficiency of Public Administration (2014-2020). In particular, the paper focuses on the opportunities and limits of outsourcing the building of the vision underlying the strategy and the prioritization of strategic objectives. The article’s story is also placed in the broader context of agencification literature and, more specifically, the involvement of executive agencies in policymaking.http://www.emeraldinsight.com/doi/pdfplus/10.1108/FS-09-2016-0047

Prostia: un risc la adresa securității naționale

Ah ce frumos, viitorul luminos

Li se-arată celor idioți.

Deci fii supus, față de cel mai sus-pus

Și nu uita că țara te vrea prost!

(”Sarmalele reci”)

Sintagma ”risc la adresa securității naționale” a devenit o formă fără fond, în limbajul politicienilor și al unor jurnaliști. Când apare o problemă, jurnaliștii intervievează câte un politician care explică (semi)doct, cu morga celui școlit la ”cursul scurt” al unui colegiu de siguranță națională, că ea (respectiva problemă) reprezintă un risc la adresa securității naționale. L-a prins SRI pe un schizofren cu o butelie în portbagajul mașinii? Schizofrenul reprezintă un risc la adresa securității naționale! A fost secetă? Ea (seceta n.a.) reprezintă un risc la adresa securităţii naţionale. Avem o problemă a refugiaților în Europa? Păi, bineînțeles că refugiaţii reprezintă un risc la adresa securității naționale! Însăși Strategia națională de apărare (SNAp), din 2015, se laudă că produce o nouă paradigmă, acea de ”securitate extinsă”, o mare creație științifică a Academiei de Studii de Securitate Națională[1]. Dincolo de exagerarea ”noutății” conceptului (teoretizat cu două decenii în urmă de către Barry Buzan și Școala de la Copenhaga ca proces de ”securitizare” a riscurilor non-militare n.a.) SNAp transformă aproape orice problemă în risc la adresa securității naționale, care necesită atenția instituțiilor de securitate națională.

În acest articol vreau să argumentez că prostia reprezintă un adevărat risc la adresa securității naționale. În acest context nu mă refer la prostie ca necunoaștere sau ignoranță, ci la prostia generată, la nivel academic, de predarea unor cursuri pur speculative sau la prostirea -manipularea opiniei publice, prin intermediul teoriilor conspiraționiste. Prostia, însoțită de o selecție negativă a elitelor, produce un capital intelectual toxic și reprezintă o adevărată amenințare la adresa securității naționale.

Într-un articol, publicat în 2011 în revista „22”[2], explicam de ce mi se pare că politica externă și de securitate națională se află într-o criză de inspirație şi de proiecte adecvate secolului XXI. Presupoziția mea era că paradigma de educare a actorilor-cheie din sistem, bazată pe istoricism și speculații geopolitice, este inadecvată. Istoria național-comunistă nu are utilitate teoretică și practică pentru înțelegerea fenomenelor complexe ale lumii globalizate de azi sau pentru luarea deciziilor politice. De asemenea, geopolitica este un domeniu academic marginal la nivel global, fiind redescoperită, după 1990, în Rusia şi fostele ţări comuniste. Puteţi urmări şi azi articole sau discuţii televizate despre “măreţia” politicii externe ceauşite sau despre importanţa Mării Negre ca nod geopolitic, ce va aduce petrolul caspic în Europa, pe drumul cel mai scurt . Propuneam introducerea unor cursuri strategice în curricula şcolilor de administraţie publică şi de relaţii internaţionale, precum analiza politicilor publice şi foresight-ul.

Care ar fi problema? Abordările speculativ-conspiraţioniste ale acestor pseudo-ştiinţe duc la compromiterea noţiunii de cercetare ştiinţifică, conduc la promovarea semidocţilor şi la reproducerea unor discursuri speculative în formularea politicilor publice. Ca atare, deciziile pot fi viciate, mai ales daca politicienii nu beneficiază de o cultură ştiintifică solidă şi de o gândire critică.

Dincolo de transmiterea de cunoștințe şi abilităţi analitice (capital uman) avem o altă problemă practică: anume promovarea politicienilor şi a funcţionarilor publici, preponderent din rândul absolvenţilor colegiilor de apărare sau de siguranţă naţională.

Aceste colegii au fost înfiinţate cu un rost, în contextul aderării României la NATO, fiind destinate pregătirii elitei civile în probleme de apărare sau securitate naţională. Ele au proliferat însă, astfel încât avem azi colegii de apărare, de siguranţă naţională, de ordine publică, ce pregătesc, prin cursuri scurte, ofiţeri dar şi oameni politici sau oameni de afaceri. Ce li se poate reproşa acestor instituții de lifelong learning? Dincolo de existenţa unor cursuri pseudo-ştiinţifice sunt contestabile: numărul prea mare de absolvenţi (400-500 absolvenţi/an), lipsa unor criterii academice clare în privinţa tezelor de absolvire, existenţa unui corp profesional profesionist cu reputaţie internaţională, interferenţa unor personaje controversate în conducerea colegiilor (de exemplu Gabriel Oprea sau Nicole Tender) şi, mai ales, folosirea reţelei de absolvenţi ca bază de recrutare pentru promovarea în domenii care nu au neapărat legătură cu securitatea naţională[3]. Reţeaua colegiilor de apărare sau de securitate națională a devenit, astfel, o condiţie necesară şi suficientă în obţinerea unor poziţii privilegiate în guvernare, în timp ce nici 10% dintre absolvenţii facultăţilor de administraţie publică nu-şi găsesc un loc de muncă. Chiar zilele trecute, o favorită a sistemului, Elena Udrea, povestea într-un interviu pe B1TV cum aceste colegii sunt „frecţii la un picior de lemn”.

Problema şi mai gravă a fost relevată publicului în această vară, când s-a aflat de acordarea doctoratelor la Academia Națională de Informații, pe baza unor teze plagiate[4]. Totodată a fost revelată şi modalitatea în care a fost creată Academia de Studii de Securitate Naţională, membrii săi primind o rentă viageră echivalentă salariului mediu pe economie[5]. Anterior fusese dezvăluită o situație similară la Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” unde, în anul 2010, erau înmatriculați peste 500 de doctoranzi, civili și militari, în științe militare.

Aflam recent că ”rețeaua” absolvenților de colegii de securitate și a deținătorilor de doctorate plagiate, după ce a ”acaparat” administrația publică și sfera politică își propune să fie pro-activă și să formeze o școală de leadership pentru tineri, în domenii precum justiție, administrație publică, politică sau diplomație, sub egida Asociației pentru Implementarea Democrației, condusă de polivalentul Alexandru Cumpănașu[6]. Studiați site-ul indicat (nota 6) și o să descoperiți nume celebre de miniștri, alături de plagiatori. Așadar, procesul pare unul sistemic și sistematic, de recrutare și formare, prin cursuri scurte, după modelul Şcolii Superioare de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”, din anii 1950.

Unele personaje din cele de mai sus populează televiziunile de știri, interpretând evenimentele sau manipulând publicul. Între ”maeștrii conspiraționiști” îi găsim pe generalul Emil Strainu, generalul Chelaru, colonelul Pavel Coruț sau generalul Aurel Rogojan ca ”experți” în război psihotronic, bubuli, unguri, masoni sau reptilieni. Unii dintre ei au predat sau au fost invitați și la colegiile de apărare și de securitate națională.

Între ”poveștile” recente din mass-media ies în evidență povestea legată de arma laser cu care Ceaușescu a topit tancurile rusești, în 1968, sau cea legată de uciderea, de către masonerie, a fostului șef al SRI, Radu Timofte (primul doctor în studii de securitate făcut de Gabriel Oprea n.a.), pentru a nu dezvălui ”secretul din masivul Bucegi”. Victimele manipulării sunt atât oamenii fără un background academic solid cât și politicienii. Să ne amintim doar de cazul recent al consilierei generale de PMB, Simona Crețu, dar și de Mircea Geoană, care își explica pierderea alegerilor prezidențiale din 2009 prin atacul energetic al ”flăcării violet”.

Așadar, cred că folosirea unor metodologii și a unor narative cu grad științific îndoielnic în pregătirea politicienilor sau a funționarilor publici civili și militari dar şi manipularea opiniei publice prin teorii conspiraționiste reprezintă o acțiune deliberată de prostire (manipulare) și constituie un risc la adresa securității naționale. Selecția negativă a elitelor, doar pe baza apartenenței la un partid politic sau a unei organizații de alumni periclitează dezvoltarea unei națiuni europene. Când alții acționează pentru transmiterea capitalului intelectual și pentru formarea unor competențe de inovare socială noi perpetuăm prostia și o vindem ca”inteligență emoțională”. William Easterly, un mare economist contemporan, demonstra cum popoarele care au încetat să inoveze au stagnat sau au dispărut.

PS- acest eseu poate fi considerată o contribuţie la “larga consultare publică” despre reforma educaţiei, anunţată zilele trecute de către preşedintele Iohannis.

Scutul antiracheta

Anul 2011 are toate şansele să intre în istorie printr-o decizie strategică de excepţie: negocierea şi semnarea Acordului dintre România şi SUA privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice.Evenimentul este epocal prin faptul că promite consolidarea securităţii naţionale a României în contextul unui sistem european de apărare antirachetă, European Phased Adaptive Approach(EPAA), cât şi prin rapiditatea şi calitatea negocierii.

Negociat cu discreţie, dezbătut public în momentele cheie şi intrat în vigoare la sfârşitul anului, în 23 decembrie 2011, acest Acord prezintă premisele unui moment cheie pentru securitatea naţională, comparabil cu aderarea la NATO, în 2004, şi cu integrarea în UE, din 2007. Indiferent dacă raţiunea de a negocia rapid, la nivel de echipe politice şi de experţi, de a prezenta şi dezbate public deciziile doar în momentele cheie are legătură cu luarea în derizoriu de către presa din ţară sau cu contraatacurile şi dezinformările mediatice din partea Rusiei sau Iranului, este cert că Acordul reprezintă un produs de tip win-winpentru România şi SUA, că asigură instrumentul militar de creştere a gradului suplimentar de securitate pentru România, iar, din punct de vedere politic, pune ţara noastră în grupul de state proactive în politica de apărare antirachetă a NATO, asigurând pavăza apărării Europei tot aşa precum Ştefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara au apărat creştinătatea europeană, în Evul Mediu. Operaţionalizarea acestui sistem, până în 2015, întăreşte securitatea naţională şi prin efectul de descurajare, oferind în final un instrument împotriva ameninţării armelor de distrugere în masă, declarată deschis în toate strategiile de securitate de după 1990. Totodată, prin Declaraţia comună a României şi SUA de Parteneriat strategic pentru secolul XXIse oferă o garanţie de securitate suplimentară, unică în istoria României. Mai mult decât atât, dacă ne uităm la recentele poziţionări strategice ale SUA, în contextual crizei globale, şi al repoziţionării resurselor militare în zona Asia şi a Orientului Mijlociu, este posibil ca acest Acord să devină mult mai relevant decât însăşi Alianţa. În timp ce NATO tinde să fie mai mult o agenţie de asigurare-reasigurare, poate chiar irelevantă dacă doar europenii se bucură de dividentul păcii, iar americanii achită nota de plată, atunci Parteneriatul strategic este garanţia suplimentară pentru România. Declaraţiile stridente ale unor oficiali ruşi pot demonstra tocmai atingerea punctului nevralgic: pe de o parte, ruşii sunt nemulţumiţi de încălcarea de către SUA unor înţelegeri anterioare iar, pe de altă parte, arată nemulţumirea pentru creşterea garanţiilor de securitate pentru ţări precum România.

Însă beneficiul imediat este cel economic, plecând de la investiţiile în infrastructura locală şi achiziţiile publice din zonă, iar, la scară naţională, contribuind la creşterea ratingurilor României, de către agenţiile de analiză de risc, şi, implicit, a investiţiilor străine. Este de aşteptat ca oamenii de afaceri români şi americani să profite de acest Parteneriat şi să intensifice colaborările, investiţiile şi profiturile comerciale.Bineînţeles că orice decizie strategică nu are numai beneficii, ci şi riscuri. Unul dintre riscurile diplomatice este cel al unor tensionări ale relaţiilor cu Rusia, nemulţumită de acest Acord, chiar dacă SUA şi România au consultat-o, în toate fazele de negociere. Nici Franţa nu ar fi foarte încântată, întrucât prin acest program EPAA i se reduce capacitatea de descurajare nucleară şi îşi pierde poziţia …. Pentru varianta integrala a textului puteti sa descarcati dosarul

Aşteptându-l pe … Godet

Presupoziţia mea este că istoricismul şi istoricii domină politica externă, tot aşa cum geopoliticienii clasici domină politica de securitate, iar asta dăunează configurării unei paradigme complexe de înţelegere şi explicare a realităţii, de anticipare strategică şi construire a unei viziuni pentru acţiunea strategică.

Citeşte articolul integral  pe site-ul Revistei 22.

Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI

Introducere

Sistemul de securitate nationala de tip democratic reprezinta conditia funamentala pentru o buna guvernare si pentru garantarea libertatii si prosperitatii individului. Determinarea institutiilor securitatii nationale sa lucreze eficient si responsabil, concomitent cu mentinerea libertatilor civile este, insa, o sarcina ambitioasa si provocatoare. Literatura de specialitate considera ca obiectul referential al „reformei sistemului de securitate” este reprezentat de trei provocari:

1. dezvoltarea unui cadru institutional clar pentru realizarea securitatii, integrand politicile de dezvoltare cu cele de securitate;
2. managementul tuturor institutiilor de securitate (de aparare, ordine publica si servicii de intelligence);
3. construirea de agentii si institutii de securitate profesioniste si responsabile catre autoritatile civile legitime.

Articolul poate fi citit in intregime aici

Revista 22: Aderarea la NATO – sfârsitul istoriei?

O categorie tot mai vocala de politicieni si jurnalisti considera ca, odata cu integrarea în NATO si UE, România a ajuns la capatul drumului, ca nu mai are nicio alta grija decât sa cheltuiasca miliardele de euro, care ni se cuvin, nu-i asa? N-ati avut impresia, vizionând jurnalele de stiri, ca la orice incident nefericit din Irak sau Afganistan televiziunile se întrec în a genera titluri gen Morti în razboiul altora! (uitând de articolul 5 al Tratatului NATO), iar analisti cu staif cer, de urgenta, retragerea trupelor românesti sau propun „întoarcerea armelor“, în speranta unui semn de mila mariei sale Putin. …
Citeste tot articolul

*George Cristian Maior, Noul aliat: regândirea politicii de aparare a României la începutul secolului XXI, Editura Rao, 2009

Next Page »