Scutul antiracheta

Anul 2011 are toate şansele să intre în istorie printr-o decizie strategică de excepţie: negocierea şi semnarea Acordului dintre România şi SUA privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice.Evenimentul este epocal prin faptul că promite consolidarea securităţii naţionale a României în contextul unui sistem european de apărare antirachetă, European Phased Adaptive Approach(EPAA), cât şi prin rapiditatea şi calitatea negocierii.

Negociat cu discreţie, dezbătut public în momentele cheie şi intrat în vigoare la sfârşitul anului, în 23 decembrie 2011, acest Acord prezintă premisele unui moment cheie pentru securitatea naţională, comparabil cu aderarea la NATO, în 2004, şi cu integrarea în UE, din 2007. Indiferent dacă raţiunea de a negocia rapid, la nivel de echipe politice şi de experţi, de a prezenta şi dezbate public deciziile doar în momentele cheie are legătură cu luarea în derizoriu de către presa din ţară sau cu contraatacurile şi dezinformările mediatice din partea Rusiei sau Iranului, este cert că Acordul reprezintă un produs de tip win-winpentru România şi SUA, că asigură instrumentul militar de creştere a gradului suplimentar de securitate pentru România, iar, din punct de vedere politic, pune ţara noastră în grupul de state proactive în politica de apărare antirachetă a NATO, asigurând pavăza apărării Europei tot aşa precum Ştefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara au apărat creştinătatea europeană, în Evul Mediu. Operaţionalizarea acestui sistem, până în 2015, întăreşte securitatea naţională şi prin efectul de descurajare, oferind în final un instrument împotriva ameninţării armelor de distrugere în masă, declarată deschis în toate strategiile de securitate de după 1990. Totodată, prin Declaraţia comună a României şi SUA de Parteneriat strategic pentru secolul XXIse oferă o garanţie de securitate suplimentară, unică în istoria României. Mai mult decât atât, dacă ne uităm la recentele poziţionări strategice ale SUA, în contextual crizei globale, şi al repoziţionării resurselor militare în zona Asia şi a Orientului Mijlociu, este posibil ca acest Acord să devină mult mai relevant decât însăşi Alianţa. În timp ce NATO tinde să fie mai mult o agenţie de asigurare-reasigurare, poate chiar irelevantă dacă doar europenii se bucură de dividentul păcii, iar americanii achită nota de plată, atunci Parteneriatul strategic este garanţia suplimentară pentru România. Declaraţiile stridente ale unor oficiali ruşi pot demonstra tocmai atingerea punctului nevralgic: pe de o parte, ruşii sunt nemulţumiţi de încălcarea de către SUA unor înţelegeri anterioare iar, pe de altă parte, arată nemulţumirea pentru creşterea garanţiilor de securitate pentru ţări precum România.

Însă beneficiul imediat este cel economic, plecând de la investiţiile în infrastructura locală şi achiziţiile publice din zonă, iar, la scară naţională, contribuind la creşterea ratingurilor României, de către agenţiile de analiză de risc, şi, implicit, a investiţiilor străine. Este de aşteptat ca oamenii de afaceri români şi americani să profite de acest Parteneriat şi să intensifice colaborările, investiţiile şi profiturile comerciale.Bineînţeles că orice decizie strategică nu are numai beneficii, ci şi riscuri. Unul dintre riscurile diplomatice este cel al unor tensionări ale relaţiilor cu Rusia, nemulţumită de acest Acord, chiar dacă SUA şi România au consultat-o, în toate fazele de negociere. Nici Franţa nu ar fi foarte încântată, întrucât prin acest program EPAA i se reduce capacitatea de descurajare nucleară şi îşi pierde poziţia …. Pentru varianta integrala a textului puteti sa descarcati dosarul