Interpușii
Ofensiva DNA scoate în evidență un fenomen grav, de mare amploare și care nu este pus în lumina reflectoarelor pe măsura impactului său social: fenomenul interpușilor. Am să argumentez că rețeaua de interpuși reprezintă un adevărat ”cancer” al societății românești. Interpusul este definit de Dicționarul juridic drept ”…persoana care apare într-un act juridic în locul adevăratului interesat, de obicei pentru a ocoli dispozițiile legii ce opresc săvârșirea actului în favoarea acestuia din urmă”. Subiectul este în atenția sistemului judiciar, fiind prevăzute sancțiuni (minore, după părerea mea) în această materie; dar pe mine mă interesează, în acest articol, mai mult aspectele sociologice, legate de interpuși. Există cazuri celebre de interpuși, în domeniul economic, politic sau al securității naționale, iar impactul acestora trebuie analizat ca fenomen social.
Cazurile de mare corupție, aflate pe rolul instanţelor, arată dimensiunea amplă a fenomenului. Astfel, judecătorul Toni Greblă este acuzat că a desfășurat activități comerciale prin interpuși, dosarul ”Microsoft” este plin de activități desfășurate prin interpuși, iar dosarul recent al fostului ministru Vâlcov arată cum a reuşit el să desfăşoare afaceri prin interpuşi, în ultimii ani, deşi era ministru în funcţie[1]. Sorin Ovidiu Vântu (SOV) devenise intangibil, după părerea fostei angajate, Ioana Maria Vlas, pentru că majoritatea activităților sale erau desfășurate prin interpuși. După arestarea și eliberarea sa, SOV a creat un blog, în care face dezvăluiri sau propune interpretări proprii asupra politicii sau economiei românești. În postarea ”Despre organizaţiile criminale, liderii lor şi cântece de ocnă”[2], SOV face dezvăluiri, din interior, despre fenomenul afacerilor cu statul și existența interpușilor.
Un alt scandal celebru este cel al lui Sergiu Băhăian, condamnat recent la alți 16 ani de închisoare, după o serie de alte condamnări pentru înșelăciune și fals, principala formă de exercitare a înșelătoriilor sale fiind crearea unui grup infracțional și folosirea interpușilor[3].
Fenomenul interpușilor în politică este mai puțin cunoscut, dar nu mai puțin spectaculos. Liderii principalelor partide politice, în anul 2009, erau considerați niște interpuși. Astfel, Emil Boc, Victor Ponta sau Daniel Constantin erau considerați niște păpuşi ”matrioșka” respectiv pentru Traian Băsescu, Adrian Năstase sau Dan Voiculescu. Odată cu votul uninominal, puterea centrală a liderilor naționali s-a disipat către baronii locali, care își impun interpușii în posturi de miniștri sau secretari de stat.
În domeniul securității naționale, fenomenul interpușilor are două faţete: pe de-o parte, avem o rețea de interpuși ce reprezintă interese străine, economice, de spionaj sau terorism, iar pe de altă parte, avem rețeaua diverselor grupuri de interese din zona serviciilor de informații, care, prin ofițeri acoperiți sau firme acoperite, pot introduce distorsiuni în piață și eluda controlul civil.
O anchetă a RISE ilustrează primul caz, descoperind o rețea de interpuși irakieni, suspectați de terorism, reţea preluată de la Omar Hayssam, cu conexiuni profunde în lumea politică[4]. Seria de expulzări din ultimii ani, la propunerea SRI, aduce argumente multiple despre existența rețelelor de interpuși ce reprezintă interese străine.
De partea cealaltă, dezvăluirile ce reies din dosarele unor personaje legate de serviciile de informații, cum ar fi cazul generalilor Păltânea, Ion Stan sau cazurile Crescent și Rompetrol (vezi interviul judecătoarei Camelia Bogdan)[5], ne relevă o lume paralelă, unde controlul civil pare mai degrabă o formă fără fond.
Primele discuții despre interpuși au apărut odată cu cerința instituirii controlului democratic civil pentru aderarea la NATO, atunci când au fost nominalizați în posturi de „controlori civili” persoane asupra cărora plana suspiciunea că ar fi ofițeri ai fostei Securități (vezi memoriile lui Mircea Răceanu). În campania electorală din 2014, au reizbucnit acuzațiile legate de ofițeri acoperiți (interpuși) în comisiile de control ale Parlamentului, în justiție sau în presă.
Chiar dacă este mai greu de dovedit, implicarea serviciilor de informații în politică și afaceri este cu atât mai periculoasă pentru statul de drept din România, pentru că ar crea o clasă privilegiată, deasupra legii, o oligarhie intangibilă.
Dar scopul acestui articol nu este de a face o investigație comprehensivă, ci de a oferi exemple evidente pentru argumentul pericolului prezentat de rețeaua interpușilor. Cea mai gravă implicație este aceea că aceste trei domenii (economic, politic și securitate națională) se întrepătrund și creează un nexus exploziv, prin care se distorsionează piața și competitivitatea, se creează obstacole în calea inovației și este generată o falsă elită, prin selecție negativă. Modelul social de succes azi nu este studentul eminent care inovează, apoi deschide o afacere start-up cu potențial de creștere regională, ci absolventul unei facultăți-fantomă, care lipește afișe în campania electorală, apoi este nominalizat pentru o funcție în politică, absolvă un curs scurt la un ”colegiu de siguranță națională”, de unde este promovat în Liga Mare și devine un interpus, asigurându-și protecția ”sistemului”.
În concluzie, cred că fenomenul interpuşilor reprezintă o vulnerabilitate a statului român și, în final, sufocă dezvoltarea României. Pare că trăim într-o subtilă democraţie neliberală, în sensul dat de Fareed Zakaria – pare că sistemul ”siloviki”, construit în Rusia la vedere a fost reprodus, mai subtil, în România, prin simularea democrației și economiei de piață.
Cheia destructurării ”sistemului” se află însă în descoperirea ”păpușarilor” și destructurarea rețelei lor de putere, care le generează interpușilor sentimentul de intangibilitate și le asigură protecție în fața justiției. Provocarea cea mare este desfacerea acelei ”matrioșka” pe cale judiciară. Cum se poate face asta?
În primul rând, jurnaliștii de investigație și procurorii trebuie să continue, curajos, efortul de cercetare, urmând ca justiția, sub garanția mecanismului MCV, să acționeze concertat pentru a realiza principiul ”domniei legii”. Trebuie să conștientizăm că lupta împotriva corupției necesită o strategie ”surge”, de tipul celei promovate de generalul Petreus în Irak, adică prin suplimentarea de resurse și voință politică și civică. Puterile acordate DNA-ului și serviciilor de informații pot să fie suplimentate, constituțional și legal, dar pe perioadă limitată. Nu trebuie să ne punem toate așteptările doar în ”binomul DNA-SRI” sau să așteptăm ”să vină americanii”.
Pentru obiectivitate și legitimitate trebuie să se constituie o comisie de verificare a suspiciunilor legate de serviciile de informații. O comisie de investigație de tipul Comisiei Church[6], din SUA, ar putea elucida suspiciunile de implicare a serviciilor în afaceri de corupție la nivel înalt, prin interpuși (firme sub acoperire sau ofițeri acoperiți).
În al doilea rând, cercetătorii în științe sociale trebuie să pună și ei umărul la studierea cauzelor corupției și la designul unor politici publice anti-corupție. În contextul existenței interpușilor la toate nivelurile, nu mai știm cine este ”principalul” și cine este ”agentul”, cine dorește combaterea corupției sistemice și cine poate susține această campanie.
Fără a diminua importanța vârfului de lance ”binomul SRI-DNA”, cum îl denumește mass-media, nu cred că acesta trebuie să fie ”Principalul” anticorupției, ci trebuie constituită o coaliție a schimbării, care să includă politicieni curați, organizații neguvernamentale, mediul academic și sistemul juridic. Asistența occidentală – în special UE, dar și partenerii strategici – trebuie să continue eforturile fără teama că îl zgândăresc pe Putin sau clasa politică autohtonă. Ușile lor trebuie să rămână deschise pentru coaliția anticorupție.
Dar acesta este deja un ”proiect de țară” ce excede cu mult obiectivul acestui articol.
Contributors: http://www.contributors.ro/economie/interpu%C8%99ii/
NOTE____________________
[1] “Vâlcov a întocmit planul de afaceri pentru firmele înfiinţate prin interpuşi” , Mediafax, 25 martie 2015, disponibil la: http://www.mediafax.ro/social/valcov-a-intocmit-planul-de-afaceri-pentru-firmele-infiintate-prin-interpusi-documente-anchetatori-14048255
[2] ”Despre organizatiile criminale, liderii lor si cantece de ocna”, Sorin Ovidiu Vantu, Blog personal, 1 decembrie 2014, accesibil la: http://sov.ro/2014/12/01/capitolul-3-bis-despre-organizatiile-criminale-liderii-lor-si-cantece-de-ocna
[3] Cosmin Vaideanu, ”Sergiu Băhăian, condamnat la 16 ani de închisoare pentru înşelăciune”, Gândul, 12.03.2015, accesibil la: http://www.gandul.info/stiri/sergiu-bahaian-condamnat-la-16-ani-de-inchisoare-pentru-inselaciune-13977302?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+GandulNews+%28Gandul_News%29
[4] RISE, ”Interpușii “Al Qaeda” din România: fraude și identități furate”, 14 oct.2014, disponibil la: http://www.riseproject.ro/articol/paravanul-al-qaeda-fraude-si-identitati-furate
[5] ”Ce s-a întâmplat cu banii din conturile Securităţii sau din creanţa Rompetrol-Libia. Explicaţia Cameliei Bogdan, judecătoarea care l-a condamnat pe Dan Voiculescu”, în Gândul, 10.03.2015, disponibil la: http://www.gandul.info/stiri/ce-s-a-intamplat-cu-banii-din-conturile-securitatii-sau-din-creanta-rompetrol-libia-explicatia-cameliei-bogdan-judecatoarea-care-l-a-condamnat-pe-dan-voiculescu-13964365
[6] Vezi ”Final report of the Select Committee to Study Governmental Operations with Respect to Intelligence Activities, United States Senate”, disponibil la: https://archive.org/details/finalreportofsel01unit
“Securitatea națională”: varză de Bruxelles
Săptămâna trecută, președintele Iohannis a prezentat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) Strategia națională de apărare iar CSAT a”promovat-o” şi a înaintat-o Parlamentului, care o va aproba în cadrul unei ședințe comune a ambelor camere, în data de 22 iunie a.c.. Nu este foarte clar dacă prin ”promovare” se înţelege că a fost aprobată, prin Hotărâre CSAT, ceea ce ar presupune o unanimitate de voturi a membrilor CSAT.
Strategia națională de apărare este cerută atât de Constituția României (art.65, lit.f) cât și de legislația românească dar, în același timp, este și o bună practică a politicilor de securitate națională din țările membre NATO. Acest document, numit în literatura de specialitate ”grand strategy” sau ”strategie de securitate națională”, fundamentează planificarea strategică a statelor membre NATO. Pornind de la prevederile sale sunt elaborate, ulterior, documente strategice sectoriale și tot felul de planuri care guvernează activitatea instituțiilor de apărare, pentru cel puțin patru ani.
Dincolo de conținutul Strategiei naționale de apărare , publicată vineri 12.06.a.c. pe site-ul Administrației Prezidențiale, există serioase probleme conceptuale și legale, care merită să fie cunoscute și discutate de către publicul român. Mă așteptam ca, atât politicienii cât și societatea civilă, să folosească prilejul noii strategii de apărare pentru o dezbatere mai profundă, dedicată haosului conceptual și legislativ din sistemul de securitate națională.
În primul rând, este vorba despre definirea confuză a conceptelor de apărare naţională şi securitate naţională, în răspăr cu evoluția conceptelor euroatlantice, şi care au repercusiuni serioase în practica politicii de securitate națională.
Astfel, din dorinţa de a fugi de eticheta de „securitate”, politicienii postdecembrişti au (re)inventat termenul de „siguranţă naţională”, adoptând, în 1991, Legea 51 a siguranţei naţionale, care reglementa activitatea serviciilor de informaţii. Păcatul originar al acestei legi este că, deși definește generos siguranța națională ca ”… starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român” , stabilește că instituțiile cu atribuțiuni în domeniul siguranței sunt doar serviciile de informații, sub coordonarea CSAT (art.6). Recent, profitând de necesitatea punerii în aplicare a noului Cod penal, Parlamentul a modificat titlul Legii 51/1991, care a devenit astfel, din 18 martie 2014, Legea securității naționale. În 2014 a dispărut -se pare- conotația negativă a termenului de securitate!
Pe de altă parte, tot politicienii postdecembriști au promovat conceptul de apărare națională, care se referea la măsurile destinate pregătirii statului pentru un eventual război clasic și la organizarea sistemului național de apărare (Legea apărării naționale nr.45/ 1994). În cadrul procesului de aderare la NATO au fost adoptate o serie de măsuri pentru realizarea controlului democratic asupra armatei sau pentru planificarea apărării, lăsând ”siguranța națională” în afara luminii reflectoarelor. Această concluzie poate fi dedusă, simplu, studiind Legea planificării apărării nr. 473/2004, unde se vorbește doar despre armată și planificarea resurselor și nu este pomenită activitatea serviciilor de informații . Mai mult decât atât, în Constituția din 2003 a fost introdusă prevederea ca Parlamentul, în ședință comună, să aprobe strategia națională de apărare, ceea ce asigură un drept de veto al parlamentarilor asupra președintelui României. Care este problema?
O primă problemă este legată de definirea conceptelor de apărare națională și securitate națională în spațiul euroatlantic, care nu sunt două sfere distincte. ”Securitatea națională”, ca și concept multidimensional, în care apărarea națională este doar o dimensiune a securității naționale a fost teoretizată de către Berry Buzan și integrată, încă din 1991, în Conceptul strategic al NATO.
Securitatea națională este conceptul integrator, scopul final al politicii de securitate națională, iar instituțiile care lucrează pentru acel scop sunt organizate într-un complex sistem de securitate națională, ce cuprinde atât leadershipul politic civil cât și armata, jandarmeria, poliția, serviciile de informații și contrainformații. Securitate națională nu este doar apanajul serviciilor de informații, ele trebuie să rămână doar ”servicii”, să se ocupe de strategie și tactică și nu de politici de securitate. Există destule suspiciuni despre încălcarea liniei roșii de către servicii, relevate în presă chiar de către foști președinți (ofițeri acoperiți în justiție sau politică, afaceri de mare corupție etc). Să mai amintim și despre celebrul interviu al generalului Dumbravă, în care se spune că SRI nu se mai retrage din ”câmpul tactic” odată cu rechizitoriul instanței de judecată[1]?
O altă problemă o regăsim chiar în procesul promovării recentei Strategii naționale de apărare (SNAp). Conținutul SNAp 2015 nu face obiectul acestei analize, din motive de timp, totuși se poate remarca că autorii sunt conștienți de haosul legislativ și, de aceea, propun, în ultimul articol al Strategiei ”…revizuirea cadrului legislativ”.
Soluția aleasă, de promovare către Parlament a unei strategii de apărare (care este, mai degrabă, strategie de securitate națională) este nefericită. Astfel, la articolul 3, se spune că această strategie promovează conceptul de ”securitate extinsă”, care merge dincolo de apărare și cuprinde domenii precum ordinea publică, activitatea de informații, contrainformații și securitate, educație, sănătate etc. ”Buy one, get one free”, ar spune americanul, sau ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”, ar spune românul.
Același tip de abordare a avut-o și președintele Băsescu, în Strategia națională de apărare 2010, respinsă de Parlament. O primă implicație a Strategiei naționale de apărare, care livrează ”securitate națională extinsă”, este aceea că Legea CSAT nr.415/2002, revizuită în 2008, spune la articolul 4, pct.a aln.1 că va trebui promovată și Strategia de securitate națională. Cum se va face aste lucru, din moment ce strategia națională de apărare se referă la ”securitatea națională”? În plus, din punct de vedere al conceptelor euroatlantice, apărarea națională este doar un instrument al securității naționale, așa că s-ar pune carul înaintea boilor.
Haosul legislativ și conceptual nu se oprește aici. Avem norme și strategii care funcționează, simultan, cu concepte diferite, de exemplu: Legea securității naționale (fostă lege a siguranței naționale) funcționează simultan cu ”Doctrina informațiilor de securitate” și cu ”Analiza de intelligence”. Avem strategii instituționale, cerute de Legea planificării apărării (473/2004), dar și strategii cerute de alte acte normative, precum HG 1807/2006 Metodologia de planificare strategica a institutiilor centrale din AP.
În ultimul rând, problema respectării termenelor de elaborare a strategiilor este iarăși de luat în seamă. Legea planificării apărării (2004) și Ordonanța de urgență 58/1998 au apărut tocmai din dorința de a asigura predictibilitate în politica de securitate națională, de prioritizare a obiectivelor și de planificare multianuală a resurselor, dar mecanismul nu a funcționat în nicio administrație. Înseamnă că, trebuie să ne punem un semn de întrebare asupra realismului unor asemenea norme. Chiar și în cazul unor democrații consolidate, cum ar fi SUA, deși Goldwater-Nichols Act cere președintelui Americii să prezinte o strategie de securitate națională în fiecare an, în cei aproape 30 de ani nu au fost elaborate decât 16 strategii. Ca atare, prevederea respectivă a devenit subiect de schimbare legislativă, ca fiind nefezabilă.
Concluzia, pe care am mai propus-o, fără succes[2], ar fi aceea de a alcătui o comisie de reformă a sistemului de securitate, care să analizeze atât suspiciunile în funcționarea instituțiilor de securitate (după modelul Comisiei Church, din SUA) cât și să elaboreze un studiu de foresight, propunând reforma sistemul de securitate pentru a face față provocărilor viitorului. Voi insista cu obstinație pentru acest lucru.
De altfel, în cadrul Universității din București, pregătim o dezbatere pe această temă, pe 22 iunie. Vom discuta capitolele unei cărți, în curs de apariție, despre formularea strategiilor de securitate în spațiul transatlantic.
AMICUS PLATO, SED MAGIS AMICA VERITAS!
[1] Vezi ”Judecatorii si procurorii din Romania cer ambasadelor sa fie prezente in CSM la discutia despre implicarea SRI in justitie”, disponibil la http://www.unjr.ro/comunicate-de-presa/60-judecatoriisiprocuroriidinromaniacerambasadelorsafieprezenteincsmladiscutiadespreimplicareasriinjustitie.html
[2] ”No, hai ș-om mere”, Contributors, decembrie 21, 2014: http://www.contributors.ro/administratie/no-hai-%C8%99-om-mere/
Scutul antiracheta
Anul 2011 are toate şansele să intre în istorie printr-o decizie strategică de excepţie: negocierea şi semnarea Acordului dintre România şi SUA privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice.Evenimentul este epocal prin faptul că promite consolidarea securităţii naţionale a României în contextul unui sistem european de apărare antirachetă, European Phased Adaptive Approach(EPAA), cât şi prin rapiditatea şi calitatea negocierii.
Negociat cu discreţie, dezbătut public în momentele cheie şi intrat în vigoare la sfârşitul anului, în 23 decembrie 2011, acest Acord prezintă premisele unui moment cheie pentru securitatea naţională, comparabil cu aderarea la NATO, în 2004, şi cu integrarea în UE, din 2007. Indiferent dacă raţiunea de a negocia rapid, la nivel de echipe politice şi de experţi, de a prezenta şi dezbate public deciziile doar în momentele cheie are legătură cu luarea în derizoriu de către presa din ţară sau cu contraatacurile şi dezinformările mediatice din partea Rusiei sau Iranului, este cert că Acordul reprezintă un produs de tip win-winpentru România şi SUA, că asigură instrumentul militar de creştere a gradului suplimentar de securitate pentru România, iar, din punct de vedere politic, pune ţara noastră în grupul de state proactive în politica de apărare antirachetă a NATO, asigurând pavăza apărării Europei tot aşa precum Ştefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara au apărat creştinătatea europeană, în Evul Mediu. Operaţionalizarea acestui sistem, până în 2015, întăreşte securitatea naţională şi prin efectul de descurajare, oferind în final un instrument împotriva ameninţării armelor de distrugere în masă, declarată deschis în toate strategiile de securitate de după 1990. Totodată, prin Declaraţia comună a României şi SUA de Parteneriat strategic pentru secolul XXIse oferă o garanţie de securitate suplimentară, unică în istoria României. Mai mult decât atât, dacă ne uităm la recentele poziţionări strategice ale SUA, în contextual crizei globale, şi al repoziţionării resurselor militare în zona Asia şi a Orientului Mijlociu, este posibil ca acest Acord să devină mult mai relevant decât însăşi Alianţa. În timp ce NATO tinde să fie mai mult o agenţie de asigurare-reasigurare, poate chiar irelevantă dacă doar europenii se bucură de dividentul păcii, iar americanii achită nota de plată, atunci Parteneriatul strategic este garanţia suplimentară pentru România. Declaraţiile stridente ale unor oficiali ruşi pot demonstra tocmai atingerea punctului nevralgic: pe de o parte, ruşii sunt nemulţumiţi de încălcarea de către SUA unor înţelegeri anterioare iar, pe de altă parte, arată nemulţumirea pentru creşterea garanţiilor de securitate pentru ţări precum România.
Însă beneficiul imediat este cel economic, plecând de la investiţiile în infrastructura locală şi achiziţiile publice din zonă, iar, la scară naţională, contribuind la creşterea ratingurilor României, de către agenţiile de analiză de risc, şi, implicit, a investiţiilor străine. Este de aşteptat ca oamenii de afaceri români şi americani să profite de acest Parteneriat şi să intensifice colaborările, investiţiile şi profiturile comerciale.Bineînţeles că orice decizie strategică nu are numai beneficii, ci şi riscuri. Unul dintre riscurile diplomatice este cel al unor tensionări ale relaţiilor cu Rusia, nemulţumită de acest Acord, chiar dacă SUA şi România au consultat-o, în toate fazele de negociere. Nici Franţa nu ar fi foarte încântată, întrucât prin acest program EPAA i se reduce capacitatea de descurajare nucleară şi îşi pierde poziţia …. Pentru varianta integrala a textului puteti sa descarcati dosarul
Aşteptându-l pe … Godet
Presupoziţia mea este că istoricismul şi istoricii domină politica externă, tot aşa cum geopoliticienii clasici domină politica de securitate, iar asta dăunează configurării unei paradigme complexe de înţelegere şi explicare a realităţii, de anticipare strategică şi construire a unei viziuni pentru acţiunea strategică.
Citeşte articolul integral pe site-ul Revistei 22.
Fortele armate si societatea la Bookfest 2010
”Forțele armate și societatea ” va fi unul dintre titlurile pe care le veți găsi expuse la standul editurii Militare (Pavilionul 14, standul B06, vis-a-vis de Polirom).
Forțele armate și societatea este o colecție de texte fundamentale de sociologie militară îngrijită de dr. Marian Zulean.
Cartea este utilă, în primul rând, profesorilor și studenților al căror obiect de studiu îl constituie sociologia militară, forțele armate și societatea, relațiile civil-militare, studiile de securitate, relațiile internaționale, managementul crizelor sau sociologia generală, without a prescription dar și cercetătorilor acestor domenii. În al doilea rând, această crestomație ar trebui să servească decidenților politici și funcționarilor publici pentru înțelegerea fenomenului militar contemporan, dezbaterea la zi pe tema reformării pensiilor militare sau a transformării sistemului de securitate și a legislației sale arătând că nici politicienii, nici militarii nu înțeleg în toată profunzimea lor fenomene precum declinul armatelor de masă, armata ca instituție/ocupație sau militarul postmodern. Și nu în ultimul rând, cartea poate fi folositoare tuturor celor interesați de fenomenul militar și de evoluția sa actuală.
Fortele Armate si Societatea
A fost publicata tematica cursului pentru anul universitar 2009 – 2010.
De asemenea, pentru cursurile 2, 3, 7 si 10 puteti sa consultati resursele online pe care le-am pus la dispozitia dumneavoastra.
Pentru a consulta obiectivele si bibliografia acestui curs accesati acest link. Tot aici, in partea de jos a paginii, gasiti si modul in care se va face evaluarea.
Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI
Introducere
Sistemul de securitate nationala de tip democratic reprezinta conditia funamentala pentru o buna guvernare si pentru garantarea libertatii si prosperitatii individului. Determinarea institutiilor securitatii nationale sa lucreze eficient si responsabil, concomitent cu mentinerea libertatilor civile este, insa, o sarcina ambitioasa si provocatoare. Literatura de specialitate considera ca obiectul referential al „reformei sistemului de securitate” este reprezentat de trei provocari:
- dezvoltarea unui cadru institutional clar pentru realizarea securitatii, integrand politicile de dezvoltare cu cele de securitate;
- managementul tuturor institutiilor de securitate (de aparare, ordine publica si servicii de intelligence);
- construirea de agentii si institutii de securitate profesioniste si responsabile catre autoritatile civile legitime.
Articolul poate fi citit in intregime aici
Revista 22: Aderarea la NATO – sfârsitul istoriei?
O categorie tot mai vocala de politicieni si jurnalisti considera ca, odata cu integrarea în NATO si UE, România a ajuns la capatul drumului, ca nu mai are nicio alta grija decât sa cheltuiasca miliardele de euro, care ni se cuvin, nu-i asa? N-ati avut impresia, vizionând jurnalele de stiri, ca la orice incident nefericit din Irak sau Afganistan televiziunile se întrec în a genera titluri gen Morti în razboiul altora! (uitând de articolul 5 al Tratatului NATO), iar analisti cu staif cer, de urgenta, retragerea trupelor românesti sau propun „întoarcerea armelor“, în speranta unui semn de mila mariei sale Putin. …
Citeste tot articolul
*George Cristian Maior, Noul aliat: regândirea politicii de aparare a României la începutul secolului XXI, Editura Rao, 2009
Aparitie R22: Reforma sistemului de securitate in dezbaterea societatii civile
Pe 23 decembrie 2008 a aparut in Revista 22, in suplimentul 22 Plus, un nou articol, despre Reforma sistemului de securitate.
Cititi mai multe despre libertate, securitate si societatea civila aici:
Reforma sistemului de securitate in dezbaterea societatii civile
Libertate si Securitate
Evenimentele din 11 septembrie 2001 si atacurile teroriste din Madrid si Londra au declansat nu doar un Lung Razboi Impotriva Terorii dar si idea ca paradigma securitatii nationale trebuie schimbata, ca institutiile si legislatia securitatii trebuie reformate si societatea civila trebuie sa joace un rol constant in proiectarea si sustinerea acestor noi institutii.
Se poate spune insa ca proiectul strategiei nationale de securitate propus in 2006 a fost inghetat in Romania si datorita unei insuficiente implicari in proces a societatii civile. Implicarea societatii civile este impusa in primul rand de problema prezervarii libertatilor cetatenesti.
Societatea civila informata are deci nu doar sansa ci si datoria de a parasi rolul pasiv de spectator si de a promova o schimbare in paradigma securitatii.
Un proiect derulat cu sprijinul German Marshall Fund.
Libertate si Securitate – Workshop Sibiu – Noiembrie 2008 (PPT, 237 KB)
