Democratic control of Romanian intelligence after three decades: quis custodiet ipsos custodes?

23 October 2018 by · Leave a Comment
Filed under: Articole recente, Publicistica 

ABSTRACT
Romania faced one of the most dramatic transitions from authoritarian communism to become a democracy and a member of the North-Atlantic Treaty Organization (NATO) and the European Union (EU). The backbone of building a democratic society has been civilian control of the military. This article briefly describes the norms and institutions of democratic control of the intelligence services in Romania and assesses how the mechanisms of democratic control have worked in practice after almost three decades of reform. We argue that many of the post-1989 reforms have been only superficial implemented and monitored, particularly after Romania joined NATO and the EU. The article concludes that the democratic control of intelligence in Romania is an unfinished business. There are structural shortcomings embedded in the process of democracy consolidation that need to be addressed.

https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/14751798.2018.1529103

Bugetul apărării: am un leu şi vreu să-l beu?

8 July 2018 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

“Frontul” este la graniţa României, paradigma de securitate s-a schimbat, confruntarea marilor puteri este explicită iar noi pare că am luat ajutorul social şi mergem la cârciumă.

http://www.contributors.ro/administratie/bugetul-apararii-am-un-leu-si-vreu-sa-l-beu/

Strategia ”Iohannis” – strategie de securitate sau „Bilete de papagal”?

16 March 2016 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

La aniversarea unui an de la depunerea jurământului, președintele Iohannis a sugerat că, elaborarea Strategiei Naționale de Apărare și semnarea Acordului privind creșterea bugetului pentru Apărare la 2% din PIB sunt cele mai mari realizări din mandatul său. Deși promovată de către CSAT și aprobată de Parlament, Strategia Națională de Apărare 2015 poartă girul „științific” al Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN). Înainte de trimiterea SNAp la Parlament, pe 15 iunie 2015, a avut loc, la Cercul Militar Național, o conferință de prezentare a ASSN dar și a unui document, care conținea elemente conceptuale pentru fundamentarea noii strategii. Cu acel prilej, vicepremierul Oprea afirma că: ”…Această Academie (ASSN n.r.) este, practic, un nucleu de fuziune a valorilor științifice românești în domeniul siguranței naționale, de ale cărui produse vor beneficia atât instituțiile naționale, cât și partenerii noștri din cadrul NATO sau UE” [i].          Două luni mai târziu, Agerpres relata că, pe 27 august 2015, a avut loc o altă conferință, organizată tot de către ASSN, de prezentare a elementelor conceptuale pentru fundamentarea SNAp, conferință la care au participat, între alții, președintele României, Klaus Iohannis, vicepremierul Gabriel Oprea și ambasadorul George Maior. Cu acel prilej, președintele Iohannis dă credit acestei academii-fantomă, arătând că: ”Academia de Științe ale Securității Naționale, care reunește specialiști de prestigiu în domeniu, deține toate atributele pentru a avea o contribuție semnificativă în atingerea obiectivelor Strategiei Naționale de Apărare.”

Putem deduce, așadar, că SNAp este un produs de echipă, adică o ”Strategie Iohannis-Academia de Studii de Securitate Naţională”. Până la lămurirea aspectelor legale și morale ale constituirii, funcționării și finanțării acestei academii ezoterice propun să facem o evaluare a singurului ”produs științific” făcut public, Strategia Națională de Apărare. Este acest document o strategie realistă și utilă, un ghid de bună guvernare a sistemului de securitate națională sau el este doar o parodie, demnă de revista lui Tudor Arghezi, ”Bilete de papagal”?

Pentru această analiză am făcut apel la cele mai recente studii despre formularea strategiilor de securitate națională, ale unor autori, precum Clarck Murdoch, Sharon Caudle sau Alan G. Stolberg, studii pe care le-am prezentat în cartea Strategiile de securitate națională în spațiul euroatlantic[ii]. Întrucât este prea devreme să facem o evaluare a impactului strategiei mi-am propus să evaluez, pe scurt, dacă ”Strategia Iohannis” răspunde imperativelor sugerate de către Alan Stolberg, anume că:

  1. strategiile de securitate trebuie să reprezinte viziuni clare (utile instituțiilor de securitate pentru a-și înțelege mai bine misiunea) și un instrument de comunicare strategică;
  2. strategiile de securitate trebuie să fie un ghid în alocarea resurselor de către Parlament.

La primul criteriu, despre viziune și comunicare, ”Strategia Iohannis” are două bile albe și foarte multe bile negre. Prima bila albă o acordăm pentru claritatea motto-ului: ”O Românie puternică în Europa și în lume”. Însă, nu este nimic nou sub soare, toate strategiile anterioare au avut câte un motto vizionar. De exemplu, Strategia 2007 a avut ca motto: „România europeană, România euroatlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă” iar Strategia 2001 a avut următorul motto: „Garantarea democrației și a libertăților fundamentale, dezvoltare economică și socială susținută și durabilă, aderare la NATO și integrare în Uniunea Europeană”. A doua bilă albă o primește pentru aprobarea strategiei în Parlament, în termenul cerut de către Legea privind planificarea apărării nr. 473/2004. Este prima strategie care respectă acest termen. Dar, atât! SNAp trebuia să fie doar documentul strategic de bază (grand strategy), cu obiective strategice și direcții mari de acțiune, urmat de alte documente strategice sectoriale.

Bilele negre sunt acordate, în principal, pentru confuzia conceptuală a strategiei și pentru nerespectarea legii. Aceeași Lege privind planificarea apărării 473/2004 prevedea că, documentele de planificare a apărării la nivel departamental, precum Carta albă a apărării și Strategia militară trebuie să fie aprobate în 6 luni de la acordarea încrederii guvernului, respectiv 3 luni de la aprobarea Cartei în Parlament. Ori nu mai există, la ora actuală, nicio Cartă albă aprobată de Parlament (din 2004) și nicio Strategie militară (din 2000) iar președintele, în calitatea sa de președinte al CSAT ar fi trebuit să sesizeze și să rezolve acest lucru. În plus, alocarea multianuală a resurselor și alcătuirea programelor trebuia făcută prin operaționalizarea obiectivelor strategice din SNAp în documente departamentale, de rang inferior. A existat și o ocazie de a corecta anumite neajunsuri legislative, odată cu modificarea și promovarea Legii privind planificarea apărării nr. 203, în 2015, dar nu s-au făcut decât modificări de formă, pentru a include în proces calitatea României de stat membru al NATO și UE. Astfel că, azi, la aproape un an și jumătate de la depunerea jurământului și la 9 luni de la adoptarea SNAp, nu avem încă o Cartă albă și o Strategie militară sau alte documente sectoriale.

În schimb, tocmai pentru a ne demonstra că există confuzii conceptuale și legislative, a fost adoptat un Ghid al SNAp pentru perioada 2015-2019, care încearcă să clarifice conceptele din strategie și obiectivele strategice, dar nu reușește. Un element simplu: la nici 3 luni după adoptarea SNAp a fost adoptată Strategia Națională de Ordine și Siguranță Publică 2015 – 2020 (SNOSP), care trebuia să fie o strategie sectorială, operaționalizând direcțiile de acțiune prevăzute în capitolul 4.2.2 din SNAp. Însă SNOSP are foarte puține intersecții și obiective strategice, preluate din SNAp.

Însă, cea mai mare confuzie este creată de introducerea, la propunerea ASSN, a conceptului de securitate extinsă, ca „nucleu ideatic” al SNAp, cum afirma președintele acestei academii[iii]. „Securitatea extinsă”, așa cum este definită în articolul 3 din SNAp, cuprinde domenii precum: „apărare, ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, educație, sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice.” Cam tot ce mişcă-n ţara asta este securitate extinsă!

În primul rând, avem o problemă de originalitate, acest concept de “securitate extinsă”, promovat de către ASSN, nu este decât conceptul de “securitizare”, vechi de peste 20 de ani, al Şcolii de la Copenhaga.

În al doilea rând, se naşte următoarea întrebare: se referă conceptual de securitate extinsăla scopul politicii de securitate naţională sau la direcţiile de acţiune? Se pare că sunt avute în vedere ambele înţelesuri. Adică, articolul 3 se referă la securitatea extinsă ca produs al acţiunii instituţiilor de securitate iar, capitolul 4.2 se referă la direcţiile de acţiune. Confuzia mare, care se produce aici, este atât de natură conceptuală, cât şi juridică: strategia se numeşte de “apărare”, un domeniu distinct, reglementat, între altele, de Legea apărării naţionale 45/1994 şi de Legea privind planificarea apărării 473/2004 (ulterior L. 203/2015) iar securitatea naţională este un domeniu reglementat de alte legi, precum Legea securității naționale nr. 51/1991. “Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”[iv].

Până aici putem să tragem concluzia că “Strategia Iohannis” nu reprezintă un instrument de comunicare clară, pe care să-l înţeleagă uşor atât instituţiile de securitate române cât şi partenerii externi. De altfel, nici nu am văzut o variantă tradusă în limba engleză a strategiei.

La criteriul al doilea de evaluare, cel legat de alocarea resurselor, problema este mult mai serioasă. Să studiem, mai întâi, alocările bugetare din ultimii ani, după cifrele raportate la NATO, căci altfel suntem foarte buni în ascunderea adevărului, în spatele statisticilor. Din cifrele NATO şi din graficul de mai jos rezultă că România a alocat, în ultimii 7 ani, între 70-80% pentru cheltuieli de personal şi, circa 15%, pentru cheltuieli de echipament. Deși se observă un trend descendent, totuși, aproape 2/3 din bugetul apărării este alocat cheltuielilor de personal. Doar câteva țări ne depăşesc la cheltuielile de personal, anume Albania, Belgia, Bulgaria, Grecia, Italia, Portugalia şi Slovenia. Cheltuielile de echipament, ce cuprind cercetarea-dezvoltarea şi întreţinerea echipamentului se observă o creştere în ultimii ani, dar tot nu se atinge cifra dinainte de criza din 2008.

O altă cifră interesantă este cea legată de PIB alocat apărării/cap de locuitor, unde România are 9400 USD/cap de locuitor, doar Albania şi Bulgaria având bugete mai mici. Din graficul de mai jos se poate vedea cum majoritatea banilor sunt alocaţi pentru cheltuieli de personal, asta în condiţiile în care la graniţa de est apar riscuri şi ameninţări, puse în evidenţă chiar de SNAp 2015.


Sursa: Defence Expenditures of NATO Countries (2008-2015)[v]

Dar să vedem care este situaţia în bugetul anului 2016, buget bazat pe estimarea SNAp şi a ”savanţilor” ASSN. Aici este vorba de o estimare, o promisiune faţă de execuţia bugetară a anului 2015, fiind prevăzută o creştere de câteva procente din PIB (estimarea pentru 2016 ajunge la 1,5%/PIB față de 1,42%/PIB în 2015)[vi]. Deși, presa și organizațiile tip GONGO, raportează triumfător o creștere cu 50% a bugetului apărării aflăm, cu surprindere, că banii pentru pensiile militare au fost inclusi în bugetul apărării, la capitolul de Asigurări şi Asistenţă socială (2.809 mld lei) iar aceasta este prezentată drept o creștere a bugetului. Având în vedere includerea banilor pentru pensii în bugetul apărării, cât și comenzile pentru achiziționarea avioanelor multirol, s-ar părea că bugetul pentru celelalte categorii de cheltuieli să fi scăzut, pentru 2016. Vom vedea la execuția bugetară! Spre deosebire de noi, care ne jucăm cu conceptele și cu statisticile, Polonia și Estonia au crescut bugetul, încă din 2015, la peste 2%/PIB.

Partea şi mai problematică vine abia acum: dacă a fost adoptată o strategie naţională de apărare, bazată pe conceptul ASSN de securitate extinsă, care ia în calcul ca direcţii de acţiune mai multe domenii suplimentare, precum ordinea publică, informaţiile sau chiar educaţia şi sănătatea atunci nu ar fi trebuit să avem şi o mărire semnificativă a bugetului? Sau, ar fi trebuit măcar să schimbăm capitolul bugetar ”Cheltuieli de apărare” cu cel de „Cheltuieli de securitate extinsă”?

Concluzia mea este că Strategia „Iohannis” nu poate fi catalogată drept „Bilete de papagal”. Mai degrabă, ea este un ”Cântec de adormit Mitzura”.

PS  Voi urmări ”cu atenție și preocupare” asocierea președintelui cu „nucleul de fuziune a valorilor științifice românești în domeniul siguranței naționale”, numit Academia de Studii de Securitate Naţională dar și modalitatea în care va fi implementată decizia de creștere a bugetului apărării la 2%/PIB, în anul 2017. De unde va fi luată acea creștere de 0,5%? Poate de la Educație? Sau de la Sănătate?

Note________________________

[i] ”Pericolele care pândesc România: corupția și terorismul cibernetic. George Maior și Gabriel Oprea, la prezentarea a Academiei de Științe ale Securității Naționale”, în EVZ, disponibil la: http://www.evz.ro/pericolele-care-pandesc-romania-coruptia-si-amenintarea-cibernetica-george-maior-si-gabriel-oprea-la-conferinta-de-prezentare-a-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale.html

[ii] Zulean, Marian (coord.), Strategiile de securitate in spatiul euroatlantic, Ed. Tritonic, 2015

[iii] Dan Anghel, „Președintele Academiei de Științe a Securității Naționale, George Maior, prezintă concepte ce ar putea sta la baza Strategiei Naționale de Apărare”, Adevărul, 17 iunie 2015, disponibil la: adev.ro/nq39qv

[iv] Pentru o analiza a acestei confuzii vedeți articolul “Securitatea națională”: varză de Bruxelles, Contributors, 14 iunie 2014, disponibil la: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csecuritatea-na%C8%9Bionala%E2%80%9D-varza-de-bruxelles/

[v] Defence Expenditures of NATO Countries (2008-2015), COMMUNIQUE PR/CP(2016)011, 28 ianuarie 2016, disponibil la:http://nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2016_01/20160129_160128-pr-2016-11-eng.pdf

[vi] Vezi Document-Sinteză privind politicile și programele bugetare pe termen mediu pentru anul 2016 și perspectiva 2017-2019, disponibil la:http://www.cdep.ro/pdfs/buget/2016/Anexa%203/Ministerul%20Apararii%20Nationale.pdf

 

Ce este Strategia de Securitate Naţională: Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Marian ZULEAN

16 December 2015 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

Care este, aproximativ, perioada în care se încheagă, la nivel academic, disciplinele care problematizează elaborarea strategiilor de securitate? Intuiesc că lucrurile acestea se întîmplă relativ de curînd – aşa încît, de ce aşa?

Problema structurării unui domeniu academic distinct şi a investigaţiei ştiinţifice referitoare la formularea strategiilor de securitate naţională este destul de recentă: aş propune ca reper aproximativ sfârşitul războiului rece. Însă, problemele războiului sau apărarea teritoriului unei comunităţi sunt vechi de când lumea, casta militară fiind- oriunde pe pământ- o castă cu atribuţiuni speciale în stat şi cu un statut special. Chiar şi originea cuvântului „strategie” ne duce către sfera militară, grecii antici considerând strategia ca o „artă a generalilor”. A rămas, pentru mult timp, un domeniu ezoteric al militarilor iar formularea de strategii militare era considerată „secret de stat. Chiar şi în cadrul blocului comunist se dezvolta o „ştiinţă militară” sau, mai degrabă, o artă strategică, manualul lui Vassily Sokolovski (Strategie Militară n.r.) cunoscând câteva ediţii, inclusiv în România socialistă. Însă domeniul de studiu al strategiilor de securitate naţională este tributar lumii anglo-saxone. Aş sublinia că o strategie de securitate naţională nu este o strategie militară, ea include şi aspectele militare dar se referă la totalitatea mijloacelor şi instrumentelor angajate de stat pentru a asigura securitatea cetăţenilor săi.

Marian Zulean

Care sînt, în prima linie, ştiinţele chemate să contribuie la o dezbatere consistentă pe această tematică – o dezbatere care, putem uşor bănui, ar trebui să crească în amploare şi impact în viitorul imediat şi mediu?

Aici trebuie să vă dezamăgesc: chiar dacă eu, personal, cred în „scientizarea” deciziilor publice nu există, încă, o ştiinţă a formulării strategiilor de securitate. Cel mai apropiat domeniu academic ce investighează subiectul este cel al studiilor strategice. Formularea strategiilor de securitate naţională aplică un set decunoştinţe şi teorii împrumutate din alte ştiinţe sociale, cum ar fi: studiile de securitate, relaţiile internaţionale, ştiinţe politice, economie sau studii de foresight. Ele contribuie la înţelegerea contextului geopolitic şi anticipează tendiţele de evoluţie a mediului de securitate, constituind o bază ştiinţifică pentru planificarea strategică. Dar tocmai aceasta este provocarea, să ne conectăm la dezbaterile zilei şi să contribuim, cu experienţa românească, la „creuzetul” unui nou domeniu ştiinţific. În afară de scrierea de cărţi, domeniul formulării strategiilor de securitate se conturează ca domeniu de cercetare (aş menţiona grupul de la Geneva Center for Security Policy) sau ca materie de studiu la academiile militare, cum este cazul US War College.

O întrebare care ar putea veni dinspre publicul larg – nu cel de specialitate – şi care, aparent, pare naivă: de ce este nevoie de o strategie de securitate naţională? Care sînt, în favoarea acestei idei, cele mai puternice 3 sau 5 argumente, după părerea dvs?

Nu este deloc o întrebare naivă, ci este foarte pertinentă: de ce avem nevoie de strategii de securitate? Aceeaşi întrebare şi-au pus-o câţiva cercetători occidentali, pe care îi menţionez în carte, precum Colin Gray, Edward Lutwak, Alan Stolberg sau Sharon Caudle.  Eu agreez punctul de vedere al luiAlan G. Stolberg, care găseşte 3 argumente pentru a justifica necesitatea strategiilor de securitate:

  • strategiile reprezintă viziuni mai largi, utile instituțiilor de securitate pentru a-și înțelege misiunea și domeniul;
  • ele sunt utile, ca ghid în alocarea și aprobarea resurselor de către parlamente;
  • reprezintă un instrument de comunicare strategică, atât pentru publicul intern cât și pentru cel internațional.

În afara argumentelor lui Stolberg aş adăuga un argument, mai general,  acela că strategiile sunt instrumente de bună guvernare în democraţiile consolidate. De asemenea, în cazul României, pentru care formularea strategiilor de securitate a fost o condiţionalitate externă în procesul de aderare la NATO, aş sublinia că elaborarea strategiilor de securitate reprezintă un proces de învăţare a guvernanţei democratice şi de planificare riguroasă a resurselor, pe timp de pace.

Cine e, în această materie, trend-setter? Cine dă regula sau setul de reguli cele mai puternice?

Atât NATO, prin Procesul de Planificare a Apărării (NDPP), cât şi Uniunea Europeană exercită o influenţă practică asupra elaborării strategiilor de securitate ale ţărilor membre, deşi nu există o politică comună foarte clară ce ar reglementa acest aspect. Din punct de vedere academic (dar şi al practicii elaborării strategiilor), Statele Unite reprezintă un trend-setter. Mie imi place însă şi modelul britanic, care nu numai că are o tradiţie mai veche în planificarea apărării, dar a evoluat iar, după 2010, a pus la punct un proces coerent de elaborare a strategiilor de către experţi, implicând şi expertiza think-tank-urilor.  Vine din urmă, vertiginos, Polonia care, le fel, după 2012, a pus la punct un mecanism de elaborare sinergică a strategiilor şi de urmărie a implementării lor.

Cum se face, din manual, conform paşilor validaţi academic, o strategie naţională de securitate? Care este ordinea firească a  paşilor, ce reprezintă nucleul unei asemenea strategii, ce nu trebuie să lipsească, vorbim în teorie deocamdată, dintr-un asemenea amplu proces – cu armătură teoretică-tehnică şi, în egală măsură, cu dimensiune practică? La fel de important: ce actori trebuie să participe la construcţia unei asemenea strategii?

Elaborarea unei strategii de securitate naţională depinde de structura constituţională a unei ţări şi nu există, în practică, un model universal valabil. Totuşi, teoria analizei de politici publice sau analiza strategică prezintă nişte etape şi un mecanism ideal, de care unele state se apropie iar, altele, se îndepărtează. În cartea cea mai recentă pe care am coordonată şi care este subîntinsă de această tematică, am încercat să propun un model normativ care s-ar potrivi şi României.

Astfel, un prim pas ar trebui să se bazeze pe o evaluare a strategiilor anterioare, unde să se estimeze gradul de realizare a obiectivelor strategice şi să se tragă câteva concluzii (evaluare de tip formativ). Pasul următor ar trebui să implice estimarea evoluţiei mediului internaţional de securitate în viitorul ciclu strategic (exerciţiu de foresight) şi realizarea unei viziuni strategice. Un al treilea pas ar trebui să fie un exerciţiu de alegere a unor direcţii de acţiune, în care obiectivele să se coreleze cu resursele.

Mai sunt câteva considerente practice ce trebuie avute în vedere, cum ar fi modul de constituire a echipei de redactare şi coordonare şi consultarea cu experţii din think-tank-uri şi societatea civilă. Actorii care ar trebui să se ocupe de elaborarea strategiei ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii: să fie experţi ai principalelor instituţii de securitate naţională şi ai liderilor politici cu funcţii de control civil, să fie degrevaţi de alte sarcini şi să fie coordonaţi de nivelul cel mai înalt al puterii executive (CSAT în cazul României).

Elaborarea strategiilor în România întâmpină obstacole legate de confuzia cadrului legislativ, de o cultură strategică nedesăvârşită şi o lipsă a evaluărilor profunde a modului în care funcţionează instituţiile de securitate naţională.

Ce este, de fapt, acest concept – „securitatea naţională”? Cum trebuie el să fie definit adecvat?

„Securitatea naţională” este un concept teoretic destul de complex şi greu de definit, pentru că intervine percepţia subiectivă a indivizilor, a grupurilor sociale sau a diferitelor şcoli de gândire. Mai mult decât atât, dilema securităţii presupune faptul că, dacă un grup sau un stat este mai sigur asta se face in detrimentul grupului/statului oponent.  Provocarea cea mai mare este aceea de a proiecta o strategie de securitate naţională, în care poporul să se simtă în siguranţă, evitând capcana „falsei securităţi” (cazul perioadei interbelice) sau „obsesia” securităţii. Tocmai din cauza percepţiei negative nu avem nici azi un sistem legislativ sau un cadru strategic foarte clar, păcatul originar fiind fuga de termenul de „securitate”, pentru a nu prelua şi conotaţiile negative, construite în istoria recentă, prin activitatea „Departamentului Securităţii Statului”.

Chiar dacă definirea este problematică, în practica elaborării strategiilor de securitate trebuie să înţelegem două lucruri. În primul rând că „securitatea naţională” este un produs final al acţiunii instituţiilor politice şi de securitate, un bun public, un scop final al strategiei. În al doilea rând că, vorbind de strategii şi politici publice, scopul trebuie să fie destul de clar şi măsurabil. Ce se va întâmpla în urma aplicării acestei strategii. De aceea, lucrând cu materialul clientului, găsesc că definiţia dată securităţii naţionale în legea 51/1991 este destul de clară:

Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economic și  politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Chiar dacă Legea 51 este desuetă (cred că ea ar trebui schimbată cât de curând) definiţia mi se pare în continuare validă. Toate instituţiile de securitate şi cele politice trebuie să acţioneze pentru realizarea acestui scop naţional. Din păcate, litera legii lasă de înţeles că numai serviciile de informaţii contribuie la realizarea securităţii naţionale.

”Grand strategy”, atunci, ce ar fi mai precis?

Aici problema este mai simplă, la nivelul academic internaţional, avem însă o problemă de traducere a termenului în română. „Grand Strategy” reprezintă strategia globală, cu sferă de acţiune la nivel macrosocial, cel mai înalt nivel strategic, ce cuplează toate eforturile şi resursele unei naţiuni pentru realizarea siguranţei cetăţenilor săi. La noi se foloseşte fie traducerea termenului ca „mare strategie”, fie cea de „strategie globală” sau, pur şi simplu folosind termenul din engleză: „grand strategy”. Dezbaterile şi practica vor consacra unul dintre aceşti termeni. Ce este interesant este că „grand strategy” se foloseşte în spaţiul academic anglo-saxon dar, şi acolo, practica de a elabora strategia de securitate naţională ca documentul strategic fundamental a impus o echivalare a termenului de „grand strategy” cu cel de „strategie de securitate naţională”. Deja un document al Pentagonului, (Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms) a consacrat această echivalenţă. Se spune că, din pragmatism, americanii nu trasează sau asfaltează potecile în parcuri decât după ce oamenii sau animalele îşi fac propriile poteci. Aşa şi cu definirea termenului de „grand strategy”, practica va impune definiţia corectă, deocamdată documentul cu valoare de grand strategy este strategia de securitate naţională.

Zulean poza banner

Care sînt, pe ţări, cele mai semnificative documente de acest tip?

Vorbind de spaţiul euroatlantic cel mai semnificativ document strategic, cu valoare de grand strategy, este strategia de securitate naţională. Documentul fundamental al Franţei se intitulează „Carta albă a apărării şi securităţii naţionale”, iar al Germaniei „Carta albă a apărării”, acesta din urmă fiind vechi din 2006, ultimele proiecte preluând titulatura de strategii de securitate naţională (vezi proiectul CDU-CSU). Însă trebuie făcută precizarea că acest document fundamental declanşează un proces de planificare strategică, coerent şi corelat, instituţiile de securitate naţională elaborând un set de strategii sectoriale ce derivă din strategia de securitate. Obiectivele naţionale din strategia de securitate naţională sunt operaţionalizate în obiective strategice şi tactice, astfel încât fiecare instituţie de securitate naţională ştie ce are de făcut, de la vladică la opincă. Astfel avem, în cazul SUA, strategia de apărare naţională, strategia militară, strategia pentru apărarea teritoriului, strategia de combatere a terorismului. Legislaţia românească (Legea 473 din 2004, modificată prin legea 203 din 2015) prevede activităţi similare, din strategia naţională de apărare trebuind derivate: Carta albă a guvernului, strategia militară, directiva de planificare strategică şi alte strategii sectoriale. În concluzie, vorbim de un ansamblu de documente strategice, corelate între ele.

Problema controlului democratic al politicilor de securitate este una esenţială pentru acest pachet tematic. Nu e doar o temă imporantă pentru aceste tipuri de dezbatere, ci chiar o problemă. Teoretic din nou, cum se aşează lucrurile? Cum, cu alte cuvinte, are loc sau poate avea loc controlul democratic al acestor politici?

Într-adevăr, aici avem un alt domeniu foarte important în lumea euroatlantică, al controlului democratic civil al politicilor de securitate naţională. M-am ocupat de acest aspect, începând cu teza de doctorat, din 2003. Instituirea controlului democratic civil a fost unul dintre cele mai importante condiţionalităţi pentru admiterea în NATO. Iniţial a fost pregătit un Cod de conduită al relaţiilor civil-militare (OSCE), apoi, ţările ce vroiau sa fie admise în NATO, prin Studiul de extindere a NATO (1995) sau prin Membership Action Plan au fost evaluate dacă instituie un mecanism de control, de „checks and balances”. Mecanismul a izvorât din temerea că militarii deţin monopolul violenţei în stat şi pot declanşa lovituri de stat, cum se întâmplase în America Latină sau în sudul Europei (Grecia, Spania, Portugalia). Însă aş reclama două inconsistenţe ale acestor condiţionalităţi ale controlui democratic în Europa de Est. În primul rând, a fost exagerat pericolul potenţial al loviturilor de stat şi a fost pus „reflectorul” pe controlul asupra armatelor, dar nu la fel de clar a fost evaluat controlul asupra serviciilor de informaţii. În al doilea rând, supervizarea realizării în practică a mecanismului de control civil a fost superficială şi nu mai există mecanisme de corectare a derapajelor, după admiterea în NATO. Adică Occidentul s-a multumit că au fost adoptate normele juridice şi au fost numiţi miniştri sau directori civili în intituţiile de securitate naţională şi nu a fost verificat concret modul de funcţionare a acestui mecanism. Aşa au apărut reclamaţii, din partea societăţii civile sau chai a unor preşedinţi,  ale intruziunii serviciilor de informaţii în viaţa politică sau în justiţie. Dar acesta este un subiect mai complex ce necesită un studiu sau un interviu, în sine. În ceea ce priveşte controlul democratic al elaborării strategiilor de securitate naţională există o tensiune: este nevoie de expertiză şi de cunoaştere clară a sistemului de securitate şi a mediului de securitate internaţional, concomitent cu consultarea publică cât mai largă asupra obiectivelor strategice naţionale. Am vorbit mai sus despre paşii de parcurs pentru un asemenea proces democratic al elaborării strategiilor de securitate.

O întrebare care se leagă de precedenta: unde, în modelele de bune practici, e plasată societatea civilă? Ce are ea de făcut?

Societatea civilă, prin think-tank-uri, ONG-uri, mass-media sau asociaţiile profesionale are un rol de srusă de idei, de buclă de feedback şi de „câine de pază”. Am prezentat în carte câteva bune-practici, legate de crearea unei pieţe a ideilor strategice sau de includere a experţilor, din think-tank-uri în special, în echipa de elaborare a strategiilor de securitate naţională, fără a folosi aşa numitele GONGO (Government ONG- organizaţii fantomă create de guverne pentru a simula consultarea publică). Odată elaborate, strategiile sunt dezbătute cu societatea civilă, păstrând însă coerenţa ideilor strategice cu care un preşedinte, de exemplu, a câştigat alegerile. Însă, odată adoptate, aceste strategii pot deveni subiecte de monitorizare pentru societatea civilă. Pe scurt, văd o implicare a experţilor societăţii civile în elaborarea strategiei, un rol mai profund în crearea unei pieţe a ideilor strategice sau un rol mai activ în monitorizarea politicii de securitate naţională. În cazul nostru consider că am fost mult prea optimist în implicarea societăţii civile în politica de securitate naţională. Aş menţiona un proiect „Libertate şi/sau Securitate” pe care l-am realizat, în 2009, împreună cu CADI. În urma proiectului am publicat un articolcu titlul „Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI” în Sfera Politicii[i]. Aprecierea de atunci, că expertiza societăţii civile va impune reforma sistemului de securitate naţională, a fost oarecum exagerată.

România cînd şi cum a intrat în această tematică?

Acest tip de proces nu a început cu aderarea la NATO ci, cu mult înainte, odată cu exprimarea interesului pentru aderarea la NATO. Atunci a fost elaborat un document, numit „Concepţia integrată privind securitatea naţională a României”, document înaintat Parlamentului, în 1994, după ce România a depus documentele pentru Parteneriatul pentru Pace, considerat o antecameră a NATO. Până în 1994 mai fuseseră câteva încercări de elaborare a unor documente strategice, numite doctrine de apărare, tributare însă „Doctrinei războiului întregului popor”, din perioada ceauşistă. Procesul de planificare strategică după model NATO a fost legiferat prin Ordonanţa de urgenţă nr.52 din 1998 privind planificarea apărării, devenită Legea nr. 63 din 2000 şi, apoi, prin Legea 473 din 2004 privind planificarea apărării. Pentru cei interesaţi de detalii aş menţiona că cea mai bună analiză a evoluţiei cadrului normativ şi a conţinutului strategiilor de securitate naţională o face Costinel Anuţa, în volumul despre care vorbim.

Are România probleme de adaptare lapachetul de bune practici occidentale în materie de securitate naţională?

Aceasta este o întrebare ce necesită o analiză mai profundă, iar răspunsul detaliat ar constitui o adevărată agendă de reformă a sistemului de securitate naţională. Dacă aş vrea să răspund superficial, pot să iau în calcul faptul că România a fost monitorizată de către NATO, în procesul de adaptare a instituţiilor şi de adoptare a cadrului normativ şi a trecut examenul, prin admiterea în NATO, în 2004. Dar procesul de modernizare şi de consolidare a democraţiei nu se termină cu admiterea în NATO, noi trebuia să continuăm efortul de modernizare, „prin noi înşine”. Dacă ar fi să analizăm doar cadrul normativ de planificare a apărării putem spune că, pe hârtie este destul de clar, legea a fost modificată de trei ori, inclusiv anul acesta. În practică văd însă cel puţin două probleme importante:

  • deşi au trecut mai multe cicluri strategice de la adoptarea O.U. nr. 52/1998, niciodată procesul de planificare a apărării nu a fost realizat complet, de la adoptarea unei strategii de securitate naţională, la adoptarea Cartei albe a guvernelor şi strategiilor sectoriale şi finalizată cu evaluarea realizării obiectivelor strategice. În procesul de elaborare a strategiilor majoritatea dezbaterilor s-au concentrat pe respectarea termenului de prezentare a strategiei sau pe denumirea documentului, strategie de apărare sau strategie de securitate naţională (vezi capitolul Ralucăi Halit şi Gabrielei Săvuleţ).
  • clarificarea, în legislaţie şi în practica formulării şi implementării strategiilor, a conceptelor de „securitate naţională” şi de „apărare naţională”, dar şi a relaţiilor dinte cele două concepte. Trebuie menţionat faptul că, din dorinţa de a fugi de eticheta de „securitate”, a fost (re)inventat termenul de „siguranţă naţională”, adoptând, în 1991, Legea 51 a siguranţei naţionale, care reglementa activitatea serviciilor de informaţii.Parlamentul a modificat,ulterior,titlul Legii 51/1991, care a devenit astfel, din 18 martie 2014, Legea securității naționale, păstrând însă conţinutul, care se referă la activitatea serviciilor de informaţii, ca şi când „securitatea naţională” ar fi doar atributul serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, avem o legislaţie foarte clară care se referă la apărarea naţională (între ele Legea apărării naționale nr.45/ 1994 sau Legea planificării apărării nr. 473/2004). Astfel legislaţia crează două domenii paralele, securitate naţională şi apărare naţională. Dar „securitatea națională” este conceptul integrator, scopul final al politicii de securitate națională, iar instituțiile care lucrează pentru acel scop sunt organizate într-un sistem complex de securitate națională, ce cuprinde atât leadershipul politic civil cât și armata, jandarmeria, poliția, serviciile de informații și contrainformații. De aici problema serioasă a promovării unei strategii naţionale de apărare care se referă la…securitatea naţională.

Cum se spune în popor: „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Am publicat anul acesta un articol legat de această temă[ii] şi voi continua să studiez, în mediul academic, şi să militez, în spaţiul public, pentru perfecţionarea sistemului de securitate naţională sau realizarea „reformei sistemului de securitate naţională 2.0”, prin noi înşine.

[i]Marian, Zulean, “Reformasistemului de securitate: de la CADA la CADI”, Sfera Politicii nr 134, 2009, pag. 22-27, disponibil la: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/134/cuprins.html

[ii]Vezi “Securitatea națională”: varză de Bruxelles, Contributors, 14 iunie 2015, disponibil la: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csecuritatea-na%C8%9Bionala%E2%80%9D-varza-de-bruxelles/

 

strateg bun

 

Volumul colectiv „Strategiile de securitate naţională în spaţiul euroatlantic” (Tritonic, 2015) își propune să umple acest gol de cunoaștere și să ofere un instrument de dezbateri și analize, care să ducă la optimizarea activității instituțiilor de securitate națională.Acest volumcontinuă cercetarea și informațiile unui volum anterior, „Politica de securitate națională”, apărut la editura Polirom, în 2007. Dacă volumul precedent se ocupa mai mult de teoria studiilor de securitate acest volum are o mai mare valoare practică, concentrându-se – strict- pe formularea strategiilor de securitate națională. Grupul de autori (cu o singură excepție) reprezintă noua școală de gândire românească, fiind masteranzi, doctoranzi sau doctori în domeniul studii de securitate, relații internaționale sau sociologie. El este util atât cercetătorilor români interesați de procesul de elaborare a strategiilor de securitate națională în spațiul euroatlantic cât și experților, analiștilor sau politicienilor care vor elabora viitoarele strategii de securitate națională sau legislația de organizare și funcționare a sistemului de securitate națională.

Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI

3 June 2009 by · Leave a Comment
Filed under: Publicistica 

Introducere

Sistemul de securitate nationala de tip democratic reprezinta conditia funamentala pentru o buna guvernare si pentru garantarea libertatii si prosperitatii individului. Determinarea institutiilor securitatii nationale sa lucreze eficient si responsabil, concomitent cu mentinerea libertatilor civile este, insa, o sarcina ambitioasa si provocatoare. Literatura de specialitate considera ca obiectul referential al „reformei sistemului de securitate” este reprezentat de trei provocari:

  1. dezvoltarea unui cadru institutional clar pentru realizarea securitatii, integrand politicile de dezvoltare cu cele de securitate;
  2. managementul tuturor institutiilor de securitate (de aparare, ordine publica si servicii de intelligence);
  3. construirea de agentii si institutii de securitate profesioniste si responsabile catre autoritatile civile legitime.

Articolul poate fi citit in intregime aici

Revista 22: Aderarea la NATO – sfârsitul istoriei?

2 April 2009 by · Leave a Comment
Filed under: Publicistica 

O categorie tot mai vocala de politicieni si jurnalisti considera ca, odata cu integrarea în NATO si UE, România a ajuns la capatul drumului, ca nu mai are nicio alta grija decât sa cheltuiasca miliardele de euro, care ni se cuvin, nu-i asa? N-ati avut impresia, vizionând jurnalele de stiri, ca la orice incident nefericit din Irak sau Afganistan televiziunile se întrec în a genera titluri gen Morti în razboiul altora! (uitând de articolul 5 al Tratatului NATO), iar analisti cu staif cer, de urgenta, retragerea trupelor românesti sau propun „întoarcerea armelor“, în speranta unui semn de mila mariei sale Putin. …
Citeste tot articolul

*George Cristian Maior, Noul aliat: regândirea politicii de aparare a României la începutul secolului XXI, Editura Rao, 2009

Aparitie R22: Reforma sistemului de securitate in dezbaterea societatii civile

4 January 2009 by · Leave a Comment
Filed under: Publicistica 

Pe 23 decembrie 2008 a aparut in Revista 22, in suplimentul 22 Plus, un nou articol, despre Reforma sistemului de securitate.

Cititi mai multe despre libertate, securitate si societatea civila aici:

Reforma sistemului de securitate in dezbaterea societatii civile

Libertate si Securitate

8 November 2008 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi, Events 

Evenimentele din 11 septembrie 2001 si atacurile teroriste din Madrid si Londra au declansat nu doar un Lung Razboi Impotriva Terorii dar si idea ca paradigma securitatii nationale trebuie schimbata, ca institutiile si legislatia securitatii trebuie reformate si societatea civila trebuie sa joace un rol constant in proiectarea si sustinerea acestor noi institutii.

Se poate spune insa ca proiectul strategiei nationale de securitate propus in 2006 a fost inghetat in Romania si datorita unei insuficiente implicari in proces a societatii civile. Implicarea societatii civile este impusa in primul rand de problema prezervarii libertatilor cetatenesti.

Societatea civila informata are deci nu doar sansa ci si datoria de a parasi rolul pasiv de spectator si de a promova o schimbare in paradigma securitatii.

Un proiect derulat cu sprijinul German Marshall Fund.

Libertate si Securitate – Workshop Sibiu – Noiembrie 2008 (PPT, 237 KB)