Interviu MARIAN ZULEAN: DR. Zbigniew Brzeziński – un portet cu afecțiune

10 July 2017 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

http://www.lapunkt.ro/2017/06/26/interviu-marian-zulean-dr-zbigniew-brzezinski-un-portet-cu-afectiune/

Academia de Științe ale Securității Naționale: inteligența intelligence-ului românesc (I)

10 July 2017 by · Leave a Comment
Filed under: Publicistica 

Acum aproape doi ani am aflat că România a căzut pe ultimul loc în clasamentul Indicele Inovării al UE și că o parte din banii de cercetare au fost risipiți pentru sprijinirea unei clientele instituționale, nerespectându-se astfel prevederile Strategiei CDI 2007-2013 de alocare a granturilor, preponderent pe bază competiţională.

În articolul „Academiile” – Aici sunt banii dumneavoastră!, publicat de Contributors, în iulie 2015, puneam în evidență faptul că, pe lângă Academia Română, mai existau alte 4 academii „de consacrare”, respectiv Academia de Științe Medicale, Academia de Științe Tehnice din România, Academia de Științe Agricole și Silvice și Academia Oamenilor de Știință din România iar membrii acestor academii primesc venituri pentru tot restul vieții (rente viagere). Cazul cel mai spectaculos şi controversat era cel al creării Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN), prin Legea nr. 140/2015, lege ce transforma Academia de Științe Militare, născută încă din 2012, care ar fi trebuit inițial să se autofinanțeze.

Jurnaliști precum Emilia Şercan sau Melania Cincea și site-uri ca Hotnews și Euractiv au realizat investigații în profunzime despre „fenomenul ASSN”. Dar, în afară de demisia câtorva „academicieni”, sub presiunea jurnaliștilor, și publicarea unor informații, nu s-a întâmplat mare lucru de atunci. ASSN a primit anul acesta un nou buget, cu rente viagere, bine mascat în bugetul Educației, asta în timp ce puținii bani alocați cercetării se evaporă, iar cercetătorii fac apeluri disperate [i]. Două proiecte, ce propuneau stoparea finanțării ASSN au căzut în Parlament la finalul anului 2016, respectiv la începutul anului 2017. Mai mult decât atât, a fost creată Academia de Științe Juridice iar proiectul înființării unei Academii de Științe ale Managementului se află în Parlament. Țării cât mai multe academii (cu rente viagere)!

Scopul acestui articol este limitat, acela de a face o analiză a performanței ASSN.

http://www.contributors.ro/administratie/academia-de-%C8%99tiin%C8%9Be-ale-securita%C8%9Bii-na%C8%9Bionale-inteligen%C8%9Ba-intelligence-ului-romanesc-i/

Romanian public administration reform 2.0: using innovative foresight methodologies to engage stakeholders and the public

10 July 2017 by · Leave a Comment
Filed under: Publicistica 

The purpose of this practice-oriented paper is to look at a recent, late-phase development in public administration (PA) reform in Romania, specifically the drafting of the recently adopted national Strategy on Strengthening the Efficiency of Public Administration (2014-2020). In particular, the paper focuses on the opportunities and limits of outsourcing the building of the vision underlying the strategy and the prioritization of strategic objectives. The article’s story is also placed in the broader context of agencification literature and, more specifically, the involvement of executive agencies in policymaking.http://www.emeraldinsight.com/doi/pdfplus/10.1108/FS-09-2016-0047

Generalii lui Trump. Va deveni America un ”stat-garnizoană”?

21 January 2017 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

Pe 20 ianuarie a.c., Donald Trump va fi învestit ca președinte al SUA. Deși era de așteptat ca apropierea ceremoniei de depunere a jurământului să aducă serenitate și acceptarea rezultatului votului, dimpotrivă, asistăm la o escaladare a tensiunilor politice și la plantarea unor câmpuri minate, pentru Administrația Trump. Pe zi ce trece apar noi temeri și scenarii fataliste promovate, la nivel global, de către „o anumită parte a presei”. Un asemenea scenariu catastrofic se referă la faptul că generali în rezervă vor ocupa posturi importante în Administrația Trump, ceea ce va duce la construirea unui stat militarist și, implicit, va crește pericolul declanșării unui război. O critică, în acest sens, a progresiștilor ”, preluată de TomDispatch.com, este făcută de William J. Astore într-un articol cu titlul ”Too many generals spoil democracy.

Continuare…

Romania educata securistic

5 June 2016 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

Dezvăluirile făcute de jurnaliști de investigație, precum Emilia Șercan, Sidonia Bogdan, Iulia Marin, Melania Cîncea sau Cristian Pantazi și Raluca Pantazi [i], au pus în lumina reflectoarelor problemele plagiatelor din școlile doctorale de științe militare, ordine publică și informații, ”mașinațiunile” de ascundere a unui fenomen mai puțin cunoscut publicului larg, ce conduc la ipoteza că ar exista un mecanism paralel și nedemocratic de selecție a elitelor puterii, fără respectarea criteriilor de integritate academică și a normelor democratice. Cazul Gabriel Oprea a fost doar hârtia de turnesol, care exemplifică gravitatea fenomenului și lipsa unor mecanisme de control a calității învățământului sau a unui mecanism de control democratic, în acest domeniu. Probabil că, fără moartea polițistului Gigină și fără tragedia ”Colectiv”, mecanismele de investigație juridică nu ar fi reacționat doar la investigațiile jurnalistice privind plagiatul și, poate, am fi avut azi un prim-ministru ”tehnocrat”, conducător de doctorate plagiate în științe militare. Dincolo de cazurile respective, destul de grave în sine, îmi propun să analizez cât de mare este răul, să explic fenomenul și să încerc să propun câteva soluții.

Științe militare, informații și ordine publică (sMIOP) în UE: Cum e România altfel?

Pentru a trage concluzii relevante este bine să vedem cum funcționează acest domeniu academic în Europa. Trebuie să comparăm ca să scăpăm de etnocentrism, spunea Mattei Dogan. Chestiunea de bază este aceea că, în majoritatea țărilor europene, domeniul respectiv nu este considerat o știință, ci o artă, iar transmiterea cunoștiințelor de la o generație la alta se face printr-un sistem de învățământ vocațional. De aceea, din cele 28 de țări ale UE, doar în Bulgaria mai există școală doctorală similară, pe domeniul științe militare, la Universitatea Națională ”Vasile Levski”. O carte foarte interesantă, a lui Sylvain Paile-Calvo, este în curs de publicare la editura UE, cartea fiind teza sa de doctorat, publicată la Luxemburg[ii].

Din analiza comparativă a lui Sylvain Paile rezultă că, în UE, mai sunt doar câteva academii militare care oferă doctorate în științe militare; dar științele militare sunt definite fie ca un domeniu social, fie ca unul tehnic. Astfel, Academia Regală din Belgia oferă posibilitatea unor studii doctorale în științe aplicate, cele două academii ale Bundeswehr oferă programe doctorale în domenii precum nanotehnologii, cybersecurity sau tehnologii aeronautice. Academia ”Saint-Cyr Coetquidan”, din Franța, nu oferă programe doctorale, cu toate că gestionează proiecte de cercetare, în domeniul istoriei militare și a RI, științe politice și științe sociale, informatică sau drept internațional. Dintre fostele țări socialiste, Cehia oferă doctorate la Universitatea de Apărare, dar în domenii precum economie, management, logistică, tehnologie militară, protecție civilă etc iar Slovacia, în domenii precum apărare și securitate, mecanică, comunicații militare și sisteme informatice. Țări cu tradiție militară, precum Austria sau Suedia, nu oferă deloc doctorate la academiile militare.

O situație interesantă o găsim într-o țară non-comunitară, Elveția, unde academia militară este o secție a Swiss Federal Institute for Technology și unde se studiază leadership, sociologie militară, istorie militară sau strategie ca subdomenii ale științei militare (dar nu la nivel de doctorat).

În SUA, cele 3 academii federale, U.S. Naval Academy (Annapolis), the U.S. Military Academy (West Point), US Air Force Academy (Colorado) nu oferă doctorate în științe militare ci doar training vocațional iar G.I. Bill permite ofițerilor de rang superior să facă doctorate la universități civile. Este celebru cazul generalului David Petreus, care a făcut o stralucită teză de doctorat în relații internaționale/studii de securitate la Princeton University, pe tema contrainsurgenței.

România este altfel! Domeniul academic, denumit ”științe militare”, s-a dezvoltat fulminant, după 1990, în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (ulterior UNAp), dar și în celelalte academii militare, ale MAI și SRI. Astfel, în perioada 2009-2010, doar la UNAp existau circa 65 de conducători de doctorat și 466 de doctoranzi. După aplicarea Legii educației nr.1/2011 s-a produs o restructurare și o recalibrare a domeniului de doctorat, în anul 2016 fiind anunțate doar 78 de locuri, pentru cei 30 de conducători de doctorat. Jurnalista Melania Cîncea a obținut cifrele de școlarizare în domeniile de studii doctorale de la UNAp și Academia de Poliție, din perioda 2000-2014, iar cifra este fantastică: Universitatea Naţională de Apărare “Carol I” a acordat 933 de titluri de doctor iar Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza” a acordat 455 doctorate, dintre care 232 în domeniul Drept iar, restul, în domeniul Ordine Publică[iii]. Dintr-un răspuns ulterior, obținut de la Academia Națională de Informații, rezultă că au fost acordate 68 de titluri de doctor în informații, între 2007 și 2014. Rezultă un total de 1500 de doctori în sMIOP, într-o perioadă de 15 ani, adică 100 doctori/an, majoritatea covârșitoare a doctorilor fiind civili din politică, administrație publică sau firme private. Un ofițer mai hâtru îmi mărturisea că, atunci când vizitează sediul ministerului și citește pe toate ușile șefilor ”gl.mr.dr” crede că a nimerit la… Spitalul Militar.

Surse din interiorul MAPN, MAI sau SRI povestesc că există cazuri în care șoferi ai generalilor sau chiar paznici de vânătoare au obținut titlul de doctor în științe militare sau ordine publică. Poate nu ar fi lipsit de sens să se redeschidă dosarul, din 2009, despre care vorbea jurnalista Ondine Ghergut, în care erau sesizate fapte de corupție în acordarea titlurilor de doctor și a titlurilor academice[iv].

Un alt domeniu de expansiune al învățământului militar este cel al ”colegiilor”, destinate instruirii militarilor și civililor interesați de domeniul studiilor de securitate și apărare sau care vor fi ocupa funcții în statul român. Există și în SUA o instituție cu profil asemănător, National Defense University, care acordă atât militarilor cât și civililor certificate executive dar și diplome de master, cum ar fi Master of Arts in Strategic Security Studies (CISA), Master of Science in National Resource Strategy (ICAF), Master of Science in Joint Campaign Planning and Strategy sau Master of Science in National Security Strategy.

Problema colegiilor românești este legată de expansiunea lor rapidă, de magnitudinea cifrei de școlarizare dar, mai ales, de impactul diplomei de absolvire a acestor colegii asupra procesului de ocupare a unui post de rang înalt în administrația publică. După succesul Colegiului Național de Apărare (din MapN) care, de la înființare (1992) până în prezent, a produs 3159 de absolvenți (conform site-ului actual al CNAp) au mai fost înființate alte două colegii: Colegiul Naţional de Afaceri Interne (al MAI) și Colegiul Naţional de Informaţii (al SRI).

O investigație recentă a Pressone dovedește că 1/5 dintre parlamentarii României din actuala legislatură au absolvit cursurile Colegiului Național de Apărare, 7 dintre ei fiind șefi de partide[v]. Investigația respectivă critică modul de desfășurare a cursurilor, calitatea profesorilor și lansează suspiciuni privind cheltuielile din bugetul paralel, derulat prin Fundația CNAp. Sunt convins că jurnaliștii de la Pressone vor extinde investigația și asupra celorlalte două colegii, care sunt mult mai puțin transparente, nu se știe nici numărul de absolvenți și nici bugetul derulat prin fundațiile respective, altfel vor fi acuzați de parti-pris sau că investigația focalizată pe CNAp este orchestrată de serviciile de informații. Cristian Câmpeanu, de la ”România liberă” cerea imperativ: ”Curăţaţi Academia de Informații și Colegiul de Apărare sau desfiinţaţi-le!”.

Dar expansiunea ”sMIOP” nu se oprește aici. A fost relevat, recent, cazul ”academiilor de consacrare”. Am fost printre primii care a semnalat, din 2015, faptul că există alte 6 academii, paralele Academiei Române, care primesc alocații bugetare fără să fie condiționate de performanță, în timp ce ANCS nu a mai oferit granturi, timp de 4 ani. Între ele, Academia de Studii de Securitate Națională, ai carei membri (min. 50- max. 200 ), numiți de Gabriel Oprea, Toma Gheorghe și George Maior, primesc o rentă viageră de 2700 Ron doar pentru că au fost selectați de cine trebuie. Doi dintre cei trei membri fondatori au un indice Hirsch Scholar 2, echivalent cu al unui student postdoc român din domeniul științe sociale. Pentru detalii privind această academie puteți citi, între altele, articolul meu ”Academiile” – Aici sunt banii dumneavoastră!” sau pe cel al Emiliei Șercan, cu titlul ” Stâlpii societății. Cine sunt membrii Academiei de Științe ale Securității Naționale”[vi]. De remarcat că, mai există și o secție de științe militare de 22 de membri, în cadrul Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR), cu aceleași drepturi ca ale membrilor ASSN.

Cred că am prezentat destule date factuale, care dovedesc faptul că am asistat la un proces de creștere explozivă a domeniului sMIOP și de construire a unui domeniu de doctorat quasi-inexistent în alte țări europene, pe baza unui curriculum de secol XIX și a lipsei unor reguli clare și transparente de evaluare a calității învățământului și cercetării. Epifenomenul cel mai dureros este acelă că, odată obținută diploma de doctor în științe militare, posesorul ei devine profesor la o universitate civilă într-un domeniu conex. Alții folosesc această diplomă ca ”bilet de intrare” într-o funcție publică de rang înalt. Deci vina nu este, decât parțială, a academiilor militare ci a sistemului de promovare din viața civilă. Recent, sub pretextul ”dezvoltarii culturii de securitate” există chiar propuneri de a intra în universitățile civile și a dezvolta programe comune cu universități de prestigiu. Acest lucru ar putea fi benefic pe termen lung, după curățarea prealabilă a academiilor de plagiate doctorate și selecția profesorilor pe baza unor criterii acceptate internațional.

Dacă am arătat mai sus, cu date și cifre, cum este România altfel, ar trebui să ne întrebăm, mai departe: ”De ce e România altfel?”

O primă ipoteză este oferită de moștenirea istorică. Oferirea doctoratului și a titlului de academician unei analfabete, precum Elena Ceaușescu, a creat precedentul dar și apetitul noilor politicieni de azi pentru titlul de doctor. O altă ipoteză ar fi aceea că inovarea, în comunism, se realiza, mai degrabă, ca transfer tehnologic al produselor furate de către serviciile de informații (DIE) din Occident, așa cum mărturisesc câțiva rezerviști (I.M. Pacepa, de exemplu). O ultima ipoteză, de tip path-dependency, este aceea a existenței ”negrișorilor”, a unor subordonați care scriau teze de doctorat sau cărți pentru superiorii lor. Imi amintesc un sfat al unui colonel, care spunea că, dacă văd o carte cu 5 autori, dintre care primii 4 au titluri și grade mari, gen general dr.ing. X și un al cincilea, cu grad de căpitan, să fiu sigur ca ultimul este cel care a scris cartea. O ipoteză-corolar, pe care o lansez aici este aceea că am asistat, în România ultimilor 25 de ani, la o tranziție controlată, un fel de ”managed democracy a la russe”, în care normele controlului democratic civil au fost doar scrise pe hârtie dar nimeni nu a verificat serios funcționalitatea controlului democratic civil și internalizarea acestor norme. Faptul că asistăm la expansiunea sMIOP și chiar la crearea unor academii de consacrare, care nu au corespondent nicăieri în UE, trebuie să ia sfârșit!

Ce este de făcut?

Aș sugera, mai întâi, elaborarea unei strategii de re-fondare a domeniului, nu doar o reformă incrementală. Este evident că s-au făcut pași importanți, după LEN nr.1/2011, dar ea este doar o reformă incrementală. Pilonii pe care ar trebui să stea acea strategie ar putea fi:

”Re-militarizarea” învățământului militar și organizarea sa ca învățmânt vocațional, în prezent oferindu-se absolvenților academiilor categoriilor de forțe diplome de administrație publică sau de inginerie și nu abilități, competențe și cunoștințe militare, necesare pe câmpul de luptă;
Evaluarea școlilor doctorale din domeniul ”științe militare, informații și ordine publică” și oferirea de doctorate profesionale, în cadrul acestor școli, diferite de doctoratele științifice; evaluarea ar trebui să înceapă cu verificarea tuturo tezelor de doctorat;
Semnarea unor parteneriate cu universitățile civile, pentru instruirea în domenii precum management, sociologie militară, relații internaționale sau studii de securitate, după modelul GI Bill, din SUA;
La nivel strategic să se organizeze programe de training vocațional de tip ”joint”, în care absolvenții să fie capabili să îndeplinească funcții ce țin de cele 3 domenii; științe militare-informații-ordine publică;
În final, am putea numi acest proiect ”Transformarea sistemului de securitate 2.0!”
NOTE_________

[i] Aceste investigații pot fi găsite, între altele, pe Contributors, Hotnews, Blog de investigații, Pressone sau arhiva revistei 22 și a ziarului România liberă.
[ii] Vezi Sylvain Paile-Calvo, “From European mobility to military interoperability – Exchanging young officers, knowledge and know-how”, EU Publishing Press, Luxembourg, 2016.

[iii] Vezi Melania Cîncea, ”SRI ţine departe de ochii presei numele doctorilor Academiei Naţionale de Informaţii şi cele ale îndrumătorilor lor de doctorat”, Timpolis, 19.11.2015, disponibil la: http://timpolis.ro/sri-tine-departe-de-ochii-presei-numele-doctorilor-academiei-nationale-de-informatii-si-cele-ale-indrumatorilor-lor-de-doctorat/

[iv] Ondine Ghergut, ”U.M. 15000 euro. În afacerea “Academia Militara”, 100 de ofiteri suspecti de coruptie”, România liberă, 13.03.2009, disponibil la: http://www.romanialibera.ro/special/investigatii/u-m–15000-euro–in-afacerea–academia-militara—100-de-ofiteri-suspecti-de-coruptie-148610

[v] Vezi Iulia Marin, ”Clepsidra puterii: Colegiul Naţional de Apărare”, Pressone, 11.05.2016, disponibil la: https://pressone.ro/clepsidra-puterii-colegiul-national-de-aparare

[vi] Articole disponibile la adresele: http://www.contributors.ro/editorial/%E2%80%9Dacademiile%E2%80%9D-aici-sunt-banii-dumneavoastra/ și https://pressone.ro/stalpii-societatii-cine-sunt-membrii-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale/

http://www.contributors.ro/administratie/educatie/romania-educata-securistic/

Strategia ”Iohannis” – strategie de securitate sau „Bilete de papagal”?

16 March 2016 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

La aniversarea unui an de la depunerea jurământului, președintele Iohannis a sugerat că, elaborarea Strategiei Naționale de Apărare și semnarea Acordului privind creșterea bugetului pentru Apărare la 2% din PIB sunt cele mai mari realizări din mandatul său. Deși promovată de către CSAT și aprobată de Parlament, Strategia Națională de Apărare 2015 poartă girul „științific” al Academiei de Științe ale Securității Naționale (ASSN). Înainte de trimiterea SNAp la Parlament, pe 15 iunie 2015, a avut loc, la Cercul Militar Național, o conferință de prezentare a ASSN dar și a unui document, care conținea elemente conceptuale pentru fundamentarea noii strategii. Cu acel prilej, vicepremierul Oprea afirma că: ”…Această Academie (ASSN n.r.) este, practic, un nucleu de fuziune a valorilor științifice românești în domeniul siguranței naționale, de ale cărui produse vor beneficia atât instituțiile naționale, cât și partenerii noștri din cadrul NATO sau UE” [i].          Două luni mai târziu, Agerpres relata că, pe 27 august 2015, a avut loc o altă conferință, organizată tot de către ASSN, de prezentare a elementelor conceptuale pentru fundamentarea SNAp, conferință la care au participat, între alții, președintele României, Klaus Iohannis, vicepremierul Gabriel Oprea și ambasadorul George Maior. Cu acel prilej, președintele Iohannis dă credit acestei academii-fantomă, arătând că: ”Academia de Științe ale Securității Naționale, care reunește specialiști de prestigiu în domeniu, deține toate atributele pentru a avea o contribuție semnificativă în atingerea obiectivelor Strategiei Naționale de Apărare.”

Putem deduce, așadar, că SNAp este un produs de echipă, adică o ”Strategie Iohannis-Academia de Studii de Securitate Naţională”. Până la lămurirea aspectelor legale și morale ale constituirii, funcționării și finanțării acestei academii ezoterice propun să facem o evaluare a singurului ”produs științific” făcut public, Strategia Națională de Apărare. Este acest document o strategie realistă și utilă, un ghid de bună guvernare a sistemului de securitate națională sau el este doar o parodie, demnă de revista lui Tudor Arghezi, ”Bilete de papagal”?

Pentru această analiză am făcut apel la cele mai recente studii despre formularea strategiilor de securitate națională, ale unor autori, precum Clarck Murdoch, Sharon Caudle sau Alan G. Stolberg, studii pe care le-am prezentat în cartea Strategiile de securitate națională în spațiul euroatlantic[ii]. Întrucât este prea devreme să facem o evaluare a impactului strategiei mi-am propus să evaluez, pe scurt, dacă ”Strategia Iohannis” răspunde imperativelor sugerate de către Alan Stolberg, anume că:

  1. strategiile de securitate trebuie să reprezinte viziuni clare (utile instituțiilor de securitate pentru a-și înțelege mai bine misiunea) și un instrument de comunicare strategică;
  2. strategiile de securitate trebuie să fie un ghid în alocarea resurselor de către Parlament.

La primul criteriu, despre viziune și comunicare, ”Strategia Iohannis” are două bile albe și foarte multe bile negre. Prima bila albă o acordăm pentru claritatea motto-ului: ”O Românie puternică în Europa și în lume”. Însă, nu este nimic nou sub soare, toate strategiile anterioare au avut câte un motto vizionar. De exemplu, Strategia 2007 a avut ca motto: „România europeană, România euroatlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă” iar Strategia 2001 a avut următorul motto: „Garantarea democrației și a libertăților fundamentale, dezvoltare economică și socială susținută și durabilă, aderare la NATO și integrare în Uniunea Europeană”. A doua bilă albă o primește pentru aprobarea strategiei în Parlament, în termenul cerut de către Legea privind planificarea apărării nr. 473/2004. Este prima strategie care respectă acest termen. Dar, atât! SNAp trebuia să fie doar documentul strategic de bază (grand strategy), cu obiective strategice și direcții mari de acțiune, urmat de alte documente strategice sectoriale.

Bilele negre sunt acordate, în principal, pentru confuzia conceptuală a strategiei și pentru nerespectarea legii. Aceeași Lege privind planificarea apărării 473/2004 prevedea că, documentele de planificare a apărării la nivel departamental, precum Carta albă a apărării și Strategia militară trebuie să fie aprobate în 6 luni de la acordarea încrederii guvernului, respectiv 3 luni de la aprobarea Cartei în Parlament. Ori nu mai există, la ora actuală, nicio Cartă albă aprobată de Parlament (din 2004) și nicio Strategie militară (din 2000) iar președintele, în calitatea sa de președinte al CSAT ar fi trebuit să sesizeze și să rezolve acest lucru. În plus, alocarea multianuală a resurselor și alcătuirea programelor trebuia făcută prin operaționalizarea obiectivelor strategice din SNAp în documente departamentale, de rang inferior. A existat și o ocazie de a corecta anumite neajunsuri legislative, odată cu modificarea și promovarea Legii privind planificarea apărării nr. 203, în 2015, dar nu s-au făcut decât modificări de formă, pentru a include în proces calitatea României de stat membru al NATO și UE. Astfel că, azi, la aproape un an și jumătate de la depunerea jurământului și la 9 luni de la adoptarea SNAp, nu avem încă o Cartă albă și o Strategie militară sau alte documente sectoriale.

În schimb, tocmai pentru a ne demonstra că există confuzii conceptuale și legislative, a fost adoptat un Ghid al SNAp pentru perioada 2015-2019, care încearcă să clarifice conceptele din strategie și obiectivele strategice, dar nu reușește. Un element simplu: la nici 3 luni după adoptarea SNAp a fost adoptată Strategia Națională de Ordine și Siguranță Publică 2015 – 2020 (SNOSP), care trebuia să fie o strategie sectorială, operaționalizând direcțiile de acțiune prevăzute în capitolul 4.2.2 din SNAp. Însă SNOSP are foarte puține intersecții și obiective strategice, preluate din SNAp.

Însă, cea mai mare confuzie este creată de introducerea, la propunerea ASSN, a conceptului de securitate extinsă, ca „nucleu ideatic” al SNAp, cum afirma președintele acestei academii[iii]. „Securitatea extinsă”, așa cum este definită în articolul 3 din SNAp, cuprinde domenii precum: „apărare, ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, educație, sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice.” Cam tot ce mişcă-n ţara asta este securitate extinsă!

În primul rând, avem o problemă de originalitate, acest concept de “securitate extinsă”, promovat de către ASSN, nu este decât conceptul de “securitizare”, vechi de peste 20 de ani, al Şcolii de la Copenhaga.

În al doilea rând, se naşte următoarea întrebare: se referă conceptual de securitate extinsăla scopul politicii de securitate naţională sau la direcţiile de acţiune? Se pare că sunt avute în vedere ambele înţelesuri. Adică, articolul 3 se referă la securitatea extinsă ca produs al acţiunii instituţiilor de securitate iar, capitolul 4.2 se referă la direcţiile de acţiune. Confuzia mare, care se produce aici, este atât de natură conceptuală, cât şi juridică: strategia se numeşte de “apărare”, un domeniu distinct, reglementat, între altele, de Legea apărării naţionale 45/1994 şi de Legea privind planificarea apărării 473/2004 (ulterior L. 203/2015) iar securitatea naţională este un domeniu reglementat de alte legi, precum Legea securității naționale nr. 51/1991. “Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”[iv].

Până aici putem să tragem concluzia că “Strategia Iohannis” nu reprezintă un instrument de comunicare clară, pe care să-l înţeleagă uşor atât instituţiile de securitate române cât şi partenerii externi. De altfel, nici nu am văzut o variantă tradusă în limba engleză a strategiei.

La criteriul al doilea de evaluare, cel legat de alocarea resurselor, problema este mult mai serioasă. Să studiem, mai întâi, alocările bugetare din ultimii ani, după cifrele raportate la NATO, căci altfel suntem foarte buni în ascunderea adevărului, în spatele statisticilor. Din cifrele NATO şi din graficul de mai jos rezultă că România a alocat, în ultimii 7 ani, între 70-80% pentru cheltuieli de personal şi, circa 15%, pentru cheltuieli de echipament. Deși se observă un trend descendent, totuși, aproape 2/3 din bugetul apărării este alocat cheltuielilor de personal. Doar câteva țări ne depăşesc la cheltuielile de personal, anume Albania, Belgia, Bulgaria, Grecia, Italia, Portugalia şi Slovenia. Cheltuielile de echipament, ce cuprind cercetarea-dezvoltarea şi întreţinerea echipamentului se observă o creştere în ultimii ani, dar tot nu se atinge cifra dinainte de criza din 2008.

O altă cifră interesantă este cea legată de PIB alocat apărării/cap de locuitor, unde România are 9400 USD/cap de locuitor, doar Albania şi Bulgaria având bugete mai mici. Din graficul de mai jos se poate vedea cum majoritatea banilor sunt alocaţi pentru cheltuieli de personal, asta în condiţiile în care la graniţa de est apar riscuri şi ameninţări, puse în evidenţă chiar de SNAp 2015.


Sursa: Defence Expenditures of NATO Countries (2008-2015)[v]

Dar să vedem care este situaţia în bugetul anului 2016, buget bazat pe estimarea SNAp şi a ”savanţilor” ASSN. Aici este vorba de o estimare, o promisiune faţă de execuţia bugetară a anului 2015, fiind prevăzută o creştere de câteva procente din PIB (estimarea pentru 2016 ajunge la 1,5%/PIB față de 1,42%/PIB în 2015)[vi]. Deși, presa și organizațiile tip GONGO, raportează triumfător o creștere cu 50% a bugetului apărării aflăm, cu surprindere, că banii pentru pensiile militare au fost inclusi în bugetul apărării, la capitolul de Asigurări şi Asistenţă socială (2.809 mld lei) iar aceasta este prezentată drept o creștere a bugetului. Având în vedere includerea banilor pentru pensii în bugetul apărării, cât și comenzile pentru achiziționarea avioanelor multirol, s-ar părea că bugetul pentru celelalte categorii de cheltuieli să fi scăzut, pentru 2016. Vom vedea la execuția bugetară! Spre deosebire de noi, care ne jucăm cu conceptele și cu statisticile, Polonia și Estonia au crescut bugetul, încă din 2015, la peste 2%/PIB.

Partea şi mai problematică vine abia acum: dacă a fost adoptată o strategie naţională de apărare, bazată pe conceptul ASSN de securitate extinsă, care ia în calcul ca direcţii de acţiune mai multe domenii suplimentare, precum ordinea publică, informaţiile sau chiar educaţia şi sănătatea atunci nu ar fi trebuit să avem şi o mărire semnificativă a bugetului? Sau, ar fi trebuit măcar să schimbăm capitolul bugetar ”Cheltuieli de apărare” cu cel de „Cheltuieli de securitate extinsă”?

Concluzia mea este că Strategia „Iohannis” nu poate fi catalogată drept „Bilete de papagal”. Mai degrabă, ea este un ”Cântec de adormit Mitzura”.

PS  Voi urmări ”cu atenție și preocupare” asocierea președintelui cu „nucleul de fuziune a valorilor științifice românești în domeniul siguranței naționale”, numit Academia de Studii de Securitate Naţională dar și modalitatea în care va fi implementată decizia de creștere a bugetului apărării la 2%/PIB, în anul 2017. De unde va fi luată acea creștere de 0,5%? Poate de la Educație? Sau de la Sănătate?

Note________________________

[i] ”Pericolele care pândesc România: corupția și terorismul cibernetic. George Maior și Gabriel Oprea, la prezentarea a Academiei de Științe ale Securității Naționale”, în EVZ, disponibil la: http://www.evz.ro/pericolele-care-pandesc-romania-coruptia-si-amenintarea-cibernetica-george-maior-si-gabriel-oprea-la-conferinta-de-prezentare-a-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale.html

[ii] Zulean, Marian (coord.), Strategiile de securitate in spatiul euroatlantic, Ed. Tritonic, 2015

[iii] Dan Anghel, „Președintele Academiei de Științe a Securității Naționale, George Maior, prezintă concepte ce ar putea sta la baza Strategiei Naționale de Apărare”, Adevărul, 17 iunie 2015, disponibil la: adev.ro/nq39qv

[iv] Pentru o analiza a acestei confuzii vedeți articolul “Securitatea națională”: varză de Bruxelles, Contributors, 14 iunie 2014, disponibil la: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csecuritatea-na%C8%9Bionala%E2%80%9D-varza-de-bruxelles/

[v] Defence Expenditures of NATO Countries (2008-2015), COMMUNIQUE PR/CP(2016)011, 28 ianuarie 2016, disponibil la:http://nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2016_01/20160129_160128-pr-2016-11-eng.pdf

[vi] Vezi Document-Sinteză privind politicile și programele bugetare pe termen mediu pentru anul 2016 și perspectiva 2017-2019, disponibil la:http://www.cdep.ro/pdfs/buget/2016/Anexa%203/Ministerul%20Apararii%20Nationale.pdf

 

Anchetă LaPunkt: CARTEA & FILMUL VIEŢII

16 March 2016 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

Care sunt CARTEA & FILMUL vieţii dumneavoastră?

Ioana Pârvulescu, Adriana Babeţi, Andrei Cornea, Ruxandra Cesereanu, Rodica Culcer, Ioan T. Morar, Dan C. Mihăilescu, Daniel Vighi, Daniela Raţiu, Cătălin Avramescu, Marian Zulean, Vitalie Ciobanu, Madeea Axinciuc, Vladimir Tismăneanu, Martin S. Martin, Radu Pavel Gheo, Silviu Rogobete, Liana Alexandru, Andrei Oişteanu, Lavinia Stan, Florin Toma, Cornel Ungureanu, Cristian Presură, Tudor Călin Zarojanu, Simona Constantinovici, Robert Şerban, Cornel Mihai Ungureanu, Dragoş Paul Aligică, Ilie Gyurcsik, Sorin Bocancea, Radu Vancu, Alexandru Gussi, Radu Paraschivescu, Angelo Mitchievici au acceptat să răspundă provocării acestei anchete culturale marca LaPunkt. Le mulţumim pentru amabilitate şi pentru disponibilitate. O anchetă realizată de Cristian Pătrăşconiu.

Webpage: http://www.lapunkt.ro/2016/03/10/ancheta-culturala-lapunkt-cartea-filmul-vietii/?utm_campaign=shareaholic&utm_medium=facebook&utm_source=socialnetwork

Ce este Strategia de Securitate Naţională: Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Marian ZULEAN

16 December 2015 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

Care este, aproximativ, perioada în care se încheagă, la nivel academic, disciplinele care problematizează elaborarea strategiilor de securitate? Intuiesc că lucrurile acestea se întîmplă relativ de curînd – aşa încît, de ce aşa?

Problema structurării unui domeniu academic distinct şi a investigaţiei ştiinţifice referitoare la formularea strategiilor de securitate naţională este destul de recentă: aş propune ca reper aproximativ sfârşitul războiului rece. Însă, problemele războiului sau apărarea teritoriului unei comunităţi sunt vechi de când lumea, casta militară fiind- oriunde pe pământ- o castă cu atribuţiuni speciale în stat şi cu un statut special. Chiar şi originea cuvântului „strategie” ne duce către sfera militară, grecii antici considerând strategia ca o „artă a generalilor”. A rămas, pentru mult timp, un domeniu ezoteric al militarilor iar formularea de strategii militare era considerată „secret de stat. Chiar şi în cadrul blocului comunist se dezvolta o „ştiinţă militară” sau, mai degrabă, o artă strategică, manualul lui Vassily Sokolovski (Strategie Militară n.r.) cunoscând câteva ediţii, inclusiv în România socialistă. Însă domeniul de studiu al strategiilor de securitate naţională este tributar lumii anglo-saxone. Aş sublinia că o strategie de securitate naţională nu este o strategie militară, ea include şi aspectele militare dar se referă la totalitatea mijloacelor şi instrumentelor angajate de stat pentru a asigura securitatea cetăţenilor săi.

Marian Zulean

Care sînt, în prima linie, ştiinţele chemate să contribuie la o dezbatere consistentă pe această tematică – o dezbatere care, putem uşor bănui, ar trebui să crească în amploare şi impact în viitorul imediat şi mediu?

Aici trebuie să vă dezamăgesc: chiar dacă eu, personal, cred în „scientizarea” deciziilor publice nu există, încă, o ştiinţă a formulării strategiilor de securitate. Cel mai apropiat domeniu academic ce investighează subiectul este cel al studiilor strategice. Formularea strategiilor de securitate naţională aplică un set decunoştinţe şi teorii împrumutate din alte ştiinţe sociale, cum ar fi: studiile de securitate, relaţiile internaţionale, ştiinţe politice, economie sau studii de foresight. Ele contribuie la înţelegerea contextului geopolitic şi anticipează tendiţele de evoluţie a mediului de securitate, constituind o bază ştiinţifică pentru planificarea strategică. Dar tocmai aceasta este provocarea, să ne conectăm la dezbaterile zilei şi să contribuim, cu experienţa românească, la „creuzetul” unui nou domeniu ştiinţific. În afară de scrierea de cărţi, domeniul formulării strategiilor de securitate se conturează ca domeniu de cercetare (aş menţiona grupul de la Geneva Center for Security Policy) sau ca materie de studiu la academiile militare, cum este cazul US War College.

O întrebare care ar putea veni dinspre publicul larg – nu cel de specialitate – şi care, aparent, pare naivă: de ce este nevoie de o strategie de securitate naţională? Care sînt, în favoarea acestei idei, cele mai puternice 3 sau 5 argumente, după părerea dvs?

Nu este deloc o întrebare naivă, ci este foarte pertinentă: de ce avem nevoie de strategii de securitate? Aceeaşi întrebare şi-au pus-o câţiva cercetători occidentali, pe care îi menţionez în carte, precum Colin Gray, Edward Lutwak, Alan Stolberg sau Sharon Caudle.  Eu agreez punctul de vedere al luiAlan G. Stolberg, care găseşte 3 argumente pentru a justifica necesitatea strategiilor de securitate:

  • strategiile reprezintă viziuni mai largi, utile instituțiilor de securitate pentru a-și înțelege misiunea și domeniul;
  • ele sunt utile, ca ghid în alocarea și aprobarea resurselor de către parlamente;
  • reprezintă un instrument de comunicare strategică, atât pentru publicul intern cât și pentru cel internațional.

În afara argumentelor lui Stolberg aş adăuga un argument, mai general,  acela că strategiile sunt instrumente de bună guvernare în democraţiile consolidate. De asemenea, în cazul României, pentru care formularea strategiilor de securitate a fost o condiţionalitate externă în procesul de aderare la NATO, aş sublinia că elaborarea strategiilor de securitate reprezintă un proces de învăţare a guvernanţei democratice şi de planificare riguroasă a resurselor, pe timp de pace.

Cine e, în această materie, trend-setter? Cine dă regula sau setul de reguli cele mai puternice?

Atât NATO, prin Procesul de Planificare a Apărării (NDPP), cât şi Uniunea Europeană exercită o influenţă practică asupra elaborării strategiilor de securitate ale ţărilor membre, deşi nu există o politică comună foarte clară ce ar reglementa acest aspect. Din punct de vedere academic (dar şi al practicii elaborării strategiilor), Statele Unite reprezintă un trend-setter. Mie imi place însă şi modelul britanic, care nu numai că are o tradiţie mai veche în planificarea apărării, dar a evoluat iar, după 2010, a pus la punct un proces coerent de elaborare a strategiilor de către experţi, implicând şi expertiza think-tank-urilor.  Vine din urmă, vertiginos, Polonia care, le fel, după 2012, a pus la punct un mecanism de elaborare sinergică a strategiilor şi de urmărie a implementării lor.

Cum se face, din manual, conform paşilor validaţi academic, o strategie naţională de securitate? Care este ordinea firească a  paşilor, ce reprezintă nucleul unei asemenea strategii, ce nu trebuie să lipsească, vorbim în teorie deocamdată, dintr-un asemenea amplu proces – cu armătură teoretică-tehnică şi, în egală măsură, cu dimensiune practică? La fel de important: ce actori trebuie să participe la construcţia unei asemenea strategii?

Elaborarea unei strategii de securitate naţională depinde de structura constituţională a unei ţări şi nu există, în practică, un model universal valabil. Totuşi, teoria analizei de politici publice sau analiza strategică prezintă nişte etape şi un mecanism ideal, de care unele state se apropie iar, altele, se îndepărtează. În cartea cea mai recentă pe care am coordonată şi care este subîntinsă de această tematică, am încercat să propun un model normativ care s-ar potrivi şi României.

Astfel, un prim pas ar trebui să se bazeze pe o evaluare a strategiilor anterioare, unde să se estimeze gradul de realizare a obiectivelor strategice şi să se tragă câteva concluzii (evaluare de tip formativ). Pasul următor ar trebui să implice estimarea evoluţiei mediului internaţional de securitate în viitorul ciclu strategic (exerciţiu de foresight) şi realizarea unei viziuni strategice. Un al treilea pas ar trebui să fie un exerciţiu de alegere a unor direcţii de acţiune, în care obiectivele să se coreleze cu resursele.

Mai sunt câteva considerente practice ce trebuie avute în vedere, cum ar fi modul de constituire a echipei de redactare şi coordonare şi consultarea cu experţii din think-tank-uri şi societatea civilă. Actorii care ar trebui să se ocupe de elaborarea strategiei ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii: să fie experţi ai principalelor instituţii de securitate naţională şi ai liderilor politici cu funcţii de control civil, să fie degrevaţi de alte sarcini şi să fie coordonaţi de nivelul cel mai înalt al puterii executive (CSAT în cazul României).

Elaborarea strategiilor în România întâmpină obstacole legate de confuzia cadrului legislativ, de o cultură strategică nedesăvârşită şi o lipsă a evaluărilor profunde a modului în care funcţionează instituţiile de securitate naţională.

Ce este, de fapt, acest concept – „securitatea naţională”? Cum trebuie el să fie definit adecvat?

„Securitatea naţională” este un concept teoretic destul de complex şi greu de definit, pentru că intervine percepţia subiectivă a indivizilor, a grupurilor sociale sau a diferitelor şcoli de gândire. Mai mult decât atât, dilema securităţii presupune faptul că, dacă un grup sau un stat este mai sigur asta se face in detrimentul grupului/statului oponent.  Provocarea cea mai mare este aceea de a proiecta o strategie de securitate naţională, în care poporul să se simtă în siguranţă, evitând capcana „falsei securităţi” (cazul perioadei interbelice) sau „obsesia” securităţii. Tocmai din cauza percepţiei negative nu avem nici azi un sistem legislativ sau un cadru strategic foarte clar, păcatul originar fiind fuga de termenul de „securitate”, pentru a nu prelua şi conotaţiile negative, construite în istoria recentă, prin activitatea „Departamentului Securităţii Statului”.

Chiar dacă definirea este problematică, în practica elaborării strategiilor de securitate trebuie să înţelegem două lucruri. În primul rând că „securitatea naţională” este un produs final al acţiunii instituţiilor politice şi de securitate, un bun public, un scop final al strategiei. În al doilea rând că, vorbind de strategii şi politici publice, scopul trebuie să fie destul de clar şi măsurabil. Ce se va întâmpla în urma aplicării acestei strategii. De aceea, lucrând cu materialul clientului, găsesc că definiţia dată securităţii naţionale în legea 51/1991 este destul de clară:

Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economic și  politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Chiar dacă Legea 51 este desuetă (cred că ea ar trebui schimbată cât de curând) definiţia mi se pare în continuare validă. Toate instituţiile de securitate şi cele politice trebuie să acţioneze pentru realizarea acestui scop naţional. Din păcate, litera legii lasă de înţeles că numai serviciile de informaţii contribuie la realizarea securităţii naţionale.

”Grand strategy”, atunci, ce ar fi mai precis?

Aici problema este mai simplă, la nivelul academic internaţional, avem însă o problemă de traducere a termenului în română. „Grand Strategy” reprezintă strategia globală, cu sferă de acţiune la nivel macrosocial, cel mai înalt nivel strategic, ce cuplează toate eforturile şi resursele unei naţiuni pentru realizarea siguranţei cetăţenilor săi. La noi se foloseşte fie traducerea termenului ca „mare strategie”, fie cea de „strategie globală” sau, pur şi simplu folosind termenul din engleză: „grand strategy”. Dezbaterile şi practica vor consacra unul dintre aceşti termeni. Ce este interesant este că „grand strategy” se foloseşte în spaţiul academic anglo-saxon dar, şi acolo, practica de a elabora strategia de securitate naţională ca documentul strategic fundamental a impus o echivalare a termenului de „grand strategy” cu cel de „strategie de securitate naţională”. Deja un document al Pentagonului, (Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms) a consacrat această echivalenţă. Se spune că, din pragmatism, americanii nu trasează sau asfaltează potecile în parcuri decât după ce oamenii sau animalele îşi fac propriile poteci. Aşa şi cu definirea termenului de „grand strategy”, practica va impune definiţia corectă, deocamdată documentul cu valoare de grand strategy este strategia de securitate naţională.

Zulean poza banner

Care sînt, pe ţări, cele mai semnificative documente de acest tip?

Vorbind de spaţiul euroatlantic cel mai semnificativ document strategic, cu valoare de grand strategy, este strategia de securitate naţională. Documentul fundamental al Franţei se intitulează „Carta albă a apărării şi securităţii naţionale”, iar al Germaniei „Carta albă a apărării”, acesta din urmă fiind vechi din 2006, ultimele proiecte preluând titulatura de strategii de securitate naţională (vezi proiectul CDU-CSU). Însă trebuie făcută precizarea că acest document fundamental declanşează un proces de planificare strategică, coerent şi corelat, instituţiile de securitate naţională elaborând un set de strategii sectoriale ce derivă din strategia de securitate. Obiectivele naţionale din strategia de securitate naţională sunt operaţionalizate în obiective strategice şi tactice, astfel încât fiecare instituţie de securitate naţională ştie ce are de făcut, de la vladică la opincă. Astfel avem, în cazul SUA, strategia de apărare naţională, strategia militară, strategia pentru apărarea teritoriului, strategia de combatere a terorismului. Legislaţia românească (Legea 473 din 2004, modificată prin legea 203 din 2015) prevede activităţi similare, din strategia naţională de apărare trebuind derivate: Carta albă a guvernului, strategia militară, directiva de planificare strategică şi alte strategii sectoriale. În concluzie, vorbim de un ansamblu de documente strategice, corelate între ele.

Problema controlului democratic al politicilor de securitate este una esenţială pentru acest pachet tematic. Nu e doar o temă imporantă pentru aceste tipuri de dezbatere, ci chiar o problemă. Teoretic din nou, cum se aşează lucrurile? Cum, cu alte cuvinte, are loc sau poate avea loc controlul democratic al acestor politici?

Într-adevăr, aici avem un alt domeniu foarte important în lumea euroatlantică, al controlului democratic civil al politicilor de securitate naţională. M-am ocupat de acest aspect, începând cu teza de doctorat, din 2003. Instituirea controlului democratic civil a fost unul dintre cele mai importante condiţionalităţi pentru admiterea în NATO. Iniţial a fost pregătit un Cod de conduită al relaţiilor civil-militare (OSCE), apoi, ţările ce vroiau sa fie admise în NATO, prin Studiul de extindere a NATO (1995) sau prin Membership Action Plan au fost evaluate dacă instituie un mecanism de control, de „checks and balances”. Mecanismul a izvorât din temerea că militarii deţin monopolul violenţei în stat şi pot declanşa lovituri de stat, cum se întâmplase în America Latină sau în sudul Europei (Grecia, Spania, Portugalia). Însă aş reclama două inconsistenţe ale acestor condiţionalităţi ale controlui democratic în Europa de Est. În primul rând, a fost exagerat pericolul potenţial al loviturilor de stat şi a fost pus „reflectorul” pe controlul asupra armatelor, dar nu la fel de clar a fost evaluat controlul asupra serviciilor de informaţii. În al doilea rând, supervizarea realizării în practică a mecanismului de control civil a fost superficială şi nu mai există mecanisme de corectare a derapajelor, după admiterea în NATO. Adică Occidentul s-a multumit că au fost adoptate normele juridice şi au fost numiţi miniştri sau directori civili în intituţiile de securitate naţională şi nu a fost verificat concret modul de funcţionare a acestui mecanism. Aşa au apărut reclamaţii, din partea societăţii civile sau chai a unor preşedinţi,  ale intruziunii serviciilor de informaţii în viaţa politică sau în justiţie. Dar acesta este un subiect mai complex ce necesită un studiu sau un interviu, în sine. În ceea ce priveşte controlul democratic al elaborării strategiilor de securitate naţională există o tensiune: este nevoie de expertiză şi de cunoaştere clară a sistemului de securitate şi a mediului de securitate internaţional, concomitent cu consultarea publică cât mai largă asupra obiectivelor strategice naţionale. Am vorbit mai sus despre paşii de parcurs pentru un asemenea proces democratic al elaborării strategiilor de securitate.

O întrebare care se leagă de precedenta: unde, în modelele de bune practici, e plasată societatea civilă? Ce are ea de făcut?

Societatea civilă, prin think-tank-uri, ONG-uri, mass-media sau asociaţiile profesionale are un rol de srusă de idei, de buclă de feedback şi de „câine de pază”. Am prezentat în carte câteva bune-practici, legate de crearea unei pieţe a ideilor strategice sau de includere a experţilor, din think-tank-uri în special, în echipa de elaborare a strategiilor de securitate naţională, fără a folosi aşa numitele GONGO (Government ONG- organizaţii fantomă create de guverne pentru a simula consultarea publică). Odată elaborate, strategiile sunt dezbătute cu societatea civilă, păstrând însă coerenţa ideilor strategice cu care un preşedinte, de exemplu, a câştigat alegerile. Însă, odată adoptate, aceste strategii pot deveni subiecte de monitorizare pentru societatea civilă. Pe scurt, văd o implicare a experţilor societăţii civile în elaborarea strategiei, un rol mai profund în crearea unei pieţe a ideilor strategice sau un rol mai activ în monitorizarea politicii de securitate naţională. În cazul nostru consider că am fost mult prea optimist în implicarea societăţii civile în politica de securitate naţională. Aş menţiona un proiect „Libertate şi/sau Securitate” pe care l-am realizat, în 2009, împreună cu CADI. În urma proiectului am publicat un articolcu titlul „Reforma sistemului de securitate: de la CADA la CADI” în Sfera Politicii[i]. Aprecierea de atunci, că expertiza societăţii civile va impune reforma sistemului de securitate naţională, a fost oarecum exagerată.

România cînd şi cum a intrat în această tematică?

Acest tip de proces nu a început cu aderarea la NATO ci, cu mult înainte, odată cu exprimarea interesului pentru aderarea la NATO. Atunci a fost elaborat un document, numit „Concepţia integrată privind securitatea naţională a României”, document înaintat Parlamentului, în 1994, după ce România a depus documentele pentru Parteneriatul pentru Pace, considerat o antecameră a NATO. Până în 1994 mai fuseseră câteva încercări de elaborare a unor documente strategice, numite doctrine de apărare, tributare însă „Doctrinei războiului întregului popor”, din perioada ceauşistă. Procesul de planificare strategică după model NATO a fost legiferat prin Ordonanţa de urgenţă nr.52 din 1998 privind planificarea apărării, devenită Legea nr. 63 din 2000 şi, apoi, prin Legea 473 din 2004 privind planificarea apărării. Pentru cei interesaţi de detalii aş menţiona că cea mai bună analiză a evoluţiei cadrului normativ şi a conţinutului strategiilor de securitate naţională o face Costinel Anuţa, în volumul despre care vorbim.

Are România probleme de adaptare lapachetul de bune practici occidentale în materie de securitate naţională?

Aceasta este o întrebare ce necesită o analiză mai profundă, iar răspunsul detaliat ar constitui o adevărată agendă de reformă a sistemului de securitate naţională. Dacă aş vrea să răspund superficial, pot să iau în calcul faptul că România a fost monitorizată de către NATO, în procesul de adaptare a instituţiilor şi de adoptare a cadrului normativ şi a trecut examenul, prin admiterea în NATO, în 2004. Dar procesul de modernizare şi de consolidare a democraţiei nu se termină cu admiterea în NATO, noi trebuia să continuăm efortul de modernizare, „prin noi înşine”. Dacă ar fi să analizăm doar cadrul normativ de planificare a apărării putem spune că, pe hârtie este destul de clar, legea a fost modificată de trei ori, inclusiv anul acesta. În practică văd însă cel puţin două probleme importante:

  • deşi au trecut mai multe cicluri strategice de la adoptarea O.U. nr. 52/1998, niciodată procesul de planificare a apărării nu a fost realizat complet, de la adoptarea unei strategii de securitate naţională, la adoptarea Cartei albe a guvernelor şi strategiilor sectoriale şi finalizată cu evaluarea realizării obiectivelor strategice. În procesul de elaborare a strategiilor majoritatea dezbaterilor s-au concentrat pe respectarea termenului de prezentare a strategiei sau pe denumirea documentului, strategie de apărare sau strategie de securitate naţională (vezi capitolul Ralucăi Halit şi Gabrielei Săvuleţ).
  • clarificarea, în legislaţie şi în practica formulării şi implementării strategiilor, a conceptelor de „securitate naţională” şi de „apărare naţională”, dar şi a relaţiilor dinte cele două concepte. Trebuie menţionat faptul că, din dorinţa de a fugi de eticheta de „securitate”, a fost (re)inventat termenul de „siguranţă naţională”, adoptând, în 1991, Legea 51 a siguranţei naţionale, care reglementa activitatea serviciilor de informaţii.Parlamentul a modificat,ulterior,titlul Legii 51/1991, care a devenit astfel, din 18 martie 2014, Legea securității naționale, păstrând însă conţinutul, care se referă la activitatea serviciilor de informaţii, ca şi când „securitatea naţională” ar fi doar atributul serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, avem o legislaţie foarte clară care se referă la apărarea naţională (între ele Legea apărării naționale nr.45/ 1994 sau Legea planificării apărării nr. 473/2004). Astfel legislaţia crează două domenii paralele, securitate naţională şi apărare naţională. Dar „securitatea națională” este conceptul integrator, scopul final al politicii de securitate națională, iar instituțiile care lucrează pentru acel scop sunt organizate într-un sistem complex de securitate națională, ce cuprinde atât leadershipul politic civil cât și armata, jandarmeria, poliția, serviciile de informații și contrainformații. De aici problema serioasă a promovării unei strategii naţionale de apărare care se referă la…securitatea naţională.

Cum se spune în popor: „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Am publicat anul acesta un articol legat de această temă[ii] şi voi continua să studiez, în mediul academic, şi să militez, în spaţiul public, pentru perfecţionarea sistemului de securitate naţională sau realizarea „reformei sistemului de securitate naţională 2.0”, prin noi înşine.

[i]Marian, Zulean, “Reformasistemului de securitate: de la CADA la CADI”, Sfera Politicii nr 134, 2009, pag. 22-27, disponibil la: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/134/cuprins.html

[ii]Vezi “Securitatea națională”: varză de Bruxelles, Contributors, 14 iunie 2015, disponibil la: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csecuritatea-na%C8%9Bionala%E2%80%9D-varza-de-bruxelles/

 

strateg bun

 

Volumul colectiv „Strategiile de securitate naţională în spaţiul euroatlantic” (Tritonic, 2015) își propune să umple acest gol de cunoaștere și să ofere un instrument de dezbateri și analize, care să ducă la optimizarea activității instituțiilor de securitate națională.Acest volumcontinuă cercetarea și informațiile unui volum anterior, „Politica de securitate națională”, apărut la editura Polirom, în 2007. Dacă volumul precedent se ocupa mai mult de teoria studiilor de securitate acest volum are o mai mare valoare practică, concentrându-se – strict- pe formularea strategiilor de securitate națională. Grupul de autori (cu o singură excepție) reprezintă noua școală de gândire românească, fiind masteranzi, doctoranzi sau doctori în domeniul studii de securitate, relații internaționale sau sociologie. El este util atât cercetătorilor români interesați de procesul de elaborare a strategiilor de securitate națională în spațiul euroatlantic cât și experților, analiștilor sau politicienilor care vor elabora viitoarele strategii de securitate națională sau legislația de organizare și funcționare a sistemului de securitate națională.

Prostia: un risc la adresa securității naționale

23 September 2015 by · Leave a Comment
Filed under: Publicistica 

Ah ce frumos, viitorul luminos

Li se-arată celor idioți.

Deci fii supus, față de cel mai sus-pus

Și nu uita că țara te vrea prost!

(”Sarmalele reci”)

Sintagma ”risc la adresa securității naționale” a devenit o formă fără fond, în limbajul politicienilor și al unor jurnaliști. Când apare o problemă, jurnaliștii intervievează câte un politician care explică (semi)doct, cu morga celui școlit la ”cursul scurt” al unui colegiu de siguranță națională, că ea (respectiva problemă) reprezintă un risc la adresa securității naționale. L-a prins SRI pe un schizofren cu o butelie în portbagajul mașinii? Schizofrenul reprezintă un risc la adresa securității naționale! A fost secetă? Ea (seceta n.a.) reprezintă un risc la adresa securităţii naţionale. Avem o problemă a refugiaților în Europa? Păi, bineînțeles că refugiaţii reprezintă un risc la adresa securității naționale! Însăși Strategia națională de apărare (SNAp), din 2015, se laudă că produce o nouă paradigmă, acea de ”securitate extinsă”, o mare creație științifică a Academiei de Studii de Securitate Națională[1]. Dincolo de exagerarea ”noutății” conceptului (teoretizat cu două decenii în urmă de către Barry Buzan și Școala de la Copenhaga ca proces de ”securitizare” a riscurilor non-militare n.a.) SNAp transformă aproape orice problemă în risc la adresa securității naționale, care necesită atenția instituțiilor de securitate națională.

În acest articol vreau să argumentez că prostia reprezintă un adevărat risc la adresa securității naționale. În acest context nu mă refer la prostie ca necunoaștere sau ignoranță, ci la prostia generată, la nivel academic, de predarea unor cursuri pur speculative sau la prostirea -manipularea opiniei publice, prin intermediul teoriilor conspiraționiste. Prostia, însoțită de o selecție negativă a elitelor, produce un capital intelectual toxic și reprezintă o adevărată amenințare la adresa securității naționale.

Într-un articol, publicat în 2011 în revista „22”[2], explicam de ce mi se pare că politica externă și de securitate națională se află într-o criză de inspirație şi de proiecte adecvate secolului XXI. Presupoziția mea era că paradigma de educare a actorilor-cheie din sistem, bazată pe istoricism și speculații geopolitice, este inadecvată. Istoria național-comunistă nu are utilitate teoretică și practică pentru înțelegerea fenomenelor complexe ale lumii globalizate de azi sau pentru luarea deciziilor politice. De asemenea, geopolitica este un domeniu academic marginal la nivel global, fiind redescoperită, după 1990, în Rusia şi fostele ţări comuniste. Puteţi urmări şi azi articole sau discuţii televizate despre “măreţia” politicii externe ceauşite sau despre importanţa Mării Negre ca nod geopolitic, ce va aduce petrolul caspic în Europa, pe drumul cel mai scurt . Propuneam introducerea unor cursuri strategice în curricula şcolilor de administraţie publică şi de relaţii internaţionale, precum analiza politicilor publice şi foresight-ul.

Care ar fi problema? Abordările speculativ-conspiraţioniste ale acestor pseudo-ştiinţe duc la compromiterea noţiunii de cercetare ştiinţifică, conduc la promovarea semidocţilor şi la reproducerea unor discursuri speculative în formularea politicilor publice. Ca atare, deciziile pot fi viciate, mai ales daca politicienii nu beneficiază de o cultură ştiintifică solidă şi de o gândire critică.

Dincolo de transmiterea de cunoștințe şi abilităţi analitice (capital uman) avem o altă problemă practică: anume promovarea politicienilor şi a funcţionarilor publici, preponderent din rândul absolvenţilor colegiilor de apărare sau de siguranţă naţională.

Aceste colegii au fost înfiinţate cu un rost, în contextul aderării României la NATO, fiind destinate pregătirii elitei civile în probleme de apărare sau securitate naţională. Ele au proliferat însă, astfel încât avem azi colegii de apărare, de siguranţă naţională, de ordine publică, ce pregătesc, prin cursuri scurte, ofiţeri dar şi oameni politici sau oameni de afaceri. Ce li se poate reproşa acestor instituții de lifelong learning? Dincolo de existenţa unor cursuri pseudo-ştiinţifice sunt contestabile: numărul prea mare de absolvenţi (400-500 absolvenţi/an), lipsa unor criterii academice clare în privinţa tezelor de absolvire, existenţa unui corp profesional profesionist cu reputaţie internaţională, interferenţa unor personaje controversate în conducerea colegiilor (de exemplu Gabriel Oprea sau Nicole Tender) şi, mai ales, folosirea reţelei de absolvenţi ca bază de recrutare pentru promovarea în domenii care nu au neapărat legătură cu securitatea naţională[3]. Reţeaua colegiilor de apărare sau de securitate națională a devenit, astfel, o condiţie necesară şi suficientă în obţinerea unor poziţii privilegiate în guvernare, în timp ce nici 10% dintre absolvenţii facultăţilor de administraţie publică nu-şi găsesc un loc de muncă. Chiar zilele trecute, o favorită a sistemului, Elena Udrea, povestea într-un interviu pe B1TV cum aceste colegii sunt „frecţii la un picior de lemn”.

Problema şi mai gravă a fost relevată publicului în această vară, când s-a aflat de acordarea doctoratelor la Academia Națională de Informații, pe baza unor teze plagiate[4]. Totodată a fost revelată şi modalitatea în care a fost creată Academia de Studii de Securitate Naţională, membrii săi primind o rentă viageră echivalentă salariului mediu pe economie[5]. Anterior fusese dezvăluită o situație similară la Universitatea Națională de Apărare ”Carol I” unde, în anul 2010, erau înmatriculați peste 500 de doctoranzi, civili și militari, în științe militare.

Aflam recent că ”rețeaua” absolvenților de colegii de securitate și a deținătorilor de doctorate plagiate, după ce a ”acaparat” administrația publică și sfera politică își propune să fie pro-activă și să formeze o școală de leadership pentru tineri, în domenii precum justiție, administrație publică, politică sau diplomație, sub egida Asociației pentru Implementarea Democrației, condusă de polivalentul Alexandru Cumpănașu[6]. Studiați site-ul indicat (nota 6) și o să descoperiți nume celebre de miniștri, alături de plagiatori. Așadar, procesul pare unul sistemic și sistematic, de recrutare și formare, prin cursuri scurte, după modelul Şcolii Superioare de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”, din anii 1950.

Unele personaje din cele de mai sus populează televiziunile de știri, interpretând evenimentele sau manipulând publicul. Între ”maeștrii conspiraționiști” îi găsim pe generalul Emil Strainu, generalul Chelaru, colonelul Pavel Coruț sau generalul Aurel Rogojan ca ”experți” în război psihotronic, bubuli, unguri, masoni sau reptilieni. Unii dintre ei au predat sau au fost invitați și la colegiile de apărare și de securitate națională.

Între ”poveștile” recente din mass-media ies în evidență povestea legată de arma laser cu care Ceaușescu a topit tancurile rusești, în 1968, sau cea legată de uciderea, de către masonerie, a fostului șef al SRI, Radu Timofte (primul doctor în studii de securitate făcut de Gabriel Oprea n.a.), pentru a nu dezvălui ”secretul din masivul Bucegi”. Victimele manipulării sunt atât oamenii fără un background academic solid cât și politicienii. Să ne amintim doar de cazul recent al consilierei generale de PMB, Simona Crețu, dar și de Mircea Geoană, care își explica pierderea alegerilor prezidențiale din 2009 prin atacul energetic al ”flăcării violet”.

Așadar, cred că folosirea unor metodologii și a unor narative cu grad științific îndoielnic în pregătirea politicienilor sau a funționarilor publici civili și militari dar şi manipularea opiniei publice prin teorii conspiraționiste reprezintă o acțiune deliberată de prostire (manipulare) și constituie un risc la adresa securității naționale. Selecția negativă a elitelor, doar pe baza apartenenței la un partid politic sau a unei organizații de alumni periclitează dezvoltarea unei națiuni europene. Când alții acționează pentru transmiterea capitalului intelectual și pentru formarea unor competențe de inovare socială noi perpetuăm prostia și o vindem ca”inteligență emoțională”. William Easterly, un mare economist contemporan, demonstra cum popoarele care au încetat să inoveze au stagnat sau au dispărut.

PS- acest eseu poate fi considerată o contribuţie la “larga consultare publică” despre reforma educaţiei, anunţată zilele trecute de către preşedintele Iohannis.

”Academiile” – Aici sunt banii dumneavoastră!

1 August 2015 by · Leave a Comment
Filed under: Anunturi 

Contributors: http://www.contributors.ro/editorial/%E2%80%9Dacademiile%E2%80%9D-aici-sunt-banii-dumneavoastra/

Este oficial: suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană, din punctul de vedere al performanței cercetării și inovării. Dacă în anii anteriori eram plasați, alături de alte trei țări, în categoria ”inovatori modești”, clasamentul  Innovation Union Scoreboard 2015 ne fixează definitiv pe locul 28. Acest lucru devine mai îngrijorător când aflăm că Bulgaria și Letonia (celelalte două țări codașe) ocupă primul loc la rata anuală de creștere. Au atins pragul de jos și acum încep să crească, într-un ritm rapid. Concluzia raportului Innovation Union Scorecard este că ”…Performanța sistemului CDI în România anului 2014 este semnificativ mai mică decât în anul 2007”. Adică, după 7 ani de la integrarea în UE și de cheltuieli publice cu cercetarea și inovarea stăm mai prost decât în anul aderării (indice 0.20 față de 0.24). Dintre toți indicatorii ce constituie acest indicator, România are o performanță foarte bună la numărul de doctoranzi dar stă foarte prost la numărul de brevete europene și la inovarea din sfera privată. Cum se explică acest lucru? Explicația imediată este legată scăderea cheltuielilor publice cu cercetarea și de dezinteresul firmelor private pentru inovare. Dar asta nu explică totul. Celelalte două țări codașe au investit anul trecut în cercetare, astfel: cheltuielile publice CDI în Letonia au crescut cu 3,9% în timp ce, în Bulgaria, au scăzut, cu același procent. Trebuie să fie și explicații mai complexe, care implică și calitatea guvernanței sistemului și competivitatea actorilor din sistemul CDI.

Categoria inovatorilor codași din UE: Letonia, Bulgaria și România

Sursa: http://ec.europa.eu/growth/industry/innovation/facts-figures/scoreboards/index_en.htm

Conform ultimelor statistici Eurostat cheltuielile publice cu cercetarea și inovarea în România au atins un maxim de 0,57% PIB, în anul 2008, apoi au scăzut, gradual, la 0,39%, în 2013. În Bulgaria, acestea au crescut progresiv, atingând 0,65% (2013) iar, în Letonia, au scăzut către 0,60% (2013), după un maxim de 0,70%, în 2011[i]. Scăderea cheltuielilor publice ale României este evidentă (0.18%).

Cum au fost alocate resursele de cercetare în cei 7 ani ai Planului National CDI (PN2)?

Deși HG 475/2007 pentru aprobarea Planului Naţional CDI 2007–2013 stabilea un model investițional de alocare a banilor pe programe, pe bază competițională (80-90%), în 2012 nu au fost alocați prin competiții decât 22% din banii prevăzuți în plan, fiind preferate alocări instituționale către Academia Română, institute de cercetare ale ministerelor și … alte academii. Mai mult decât atât, programul ”Susținerea Performanței Instituționale” nu a fost operaționalizat deloc, iar apeluri pentru competiții de proiecte nu au mai fost anunțate, din 2013 până azi. Cum a fost cheltuit atunci acel procent de  0,39% din PIB?

Supoziția mea este că o parte din banii de cercetare au fost risipiți pentru sprijinirea unei clientele instituționale, fără să se țină seama de vreun plan sau strategie. O parte din bani au mers către finanțarea …academiilor. Toată lumea a auzit de Academia Română, care este ”forul suprem de consacrare științifică și culturală”, conform Legii de organizare nr 752/2001. Puțină lume știe că avem un total de 6 academii ”de consacrare”, care primesc finanțare de la buget.

Academia Română are azi 79 de membri titulari (din cei 181 prevăzuți de lege) și 80 de membri corespondenți (din 135). Reputaţia naţională şi internaţională a candidatului este un factor important în acceptarea unei candidaturi pentru a deveni membru. Un membru titular primește o rentă viageră de 3000 RON iar un membru corespondent 2500 RON. Academia este organizată pe secții de specialitate și filiale și este finanțată de la bugetul de stat, având de administrat, în plus, și un patrimoniu istoric.

Chestiunea devine problematică când aflăm că, în siajul Academiei Române, proliferează o serie de academii, cum ar fi Academia de Știinte Medicale, Academia de Ştiinţe Tehnice din România, Academia Oamenilor de Știință din România, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice “Gheorghe Ionescu-Şişeşti” iar, recent, în plină criză a subfinanțării cercetării, au fost constituite: Academia de Științe Juridice și Academia de Științe Militare[ii]. Majoritatea acestor academii dublează secțiile Academiei Române, secția de științe medicale fiind dublată sau chiar triplată de alte academii. Aceste academii au un potențial de încadrare de 800 de membri titulari și 400 de membri corespondenți, plătiți cu salariul mediu pe economie (acest salariu mediu fiind de 2415 RON în 2015). La un calcul sumar, rezultă o sumă de circa 25.000.000 RON/an, sumă alocată pur și simplu pentru plata rentei viagere a academicienilor.

Dar sfidarea cea mai mare este reprezentată de constituirea Academiei de Științe Juridice și a Academiei de Științe Militare, tocmai în perioada 2012-2015, când cheltuielile publice cu cercetarea sunt reduse drastic, legile lor de funcționare fiind promulgate recent de către președintele Iohannis (vezi Comunicatul de presă din  9 iunie 2015).

Voi prezenta, pe scurt, ”saga” constituirii Academiei de Științe Militare, care a început în anul 2012, când a fost votată  Legea 56 privind organizarea și funcţionarea Academiei de Științe Militare, aflată în coordonarea MAPN, MAI și SRI[iii]. Legea este modificată în 2015, când se schimbă și denumirea instituției în Academia de Ştiinţe ale Securităţii  Naţionale, ca ”for de consacrare științifică”. În Camera Deputaților votul a fost aproape unanim, 286 de voturi ”pentru” și un singur vot ”împotrivă”. Noua Lege nr. 140/2015 prevede astfel că ASSN este o ”instituție publică de interes național” (sic!), că președintele ASSN este ordonator principal de credite iar Ministerul Finanțelor Publice și MECS sunt autorizate să modifice Legea bugetului pe 2015, încât să pună la dispoziție resursele financiare necesare noii instituții. Astfel, prin OUG 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este prevăzut, la articolul 26 aln. (1), că ”Membrii titulari beneficiază de o indemnizație lunară viageră egală cu indemnizația membrilor titulari ai Academiei Române, în limita fondurilor disponibile.”  Interesant este că, în nota de fundamentare, se arată că această nouă academie nu implică cheltuieli suplimentare.

O primă situație problematică este cea legată de selectarea membrilor ASSN. Find o academie ”de consacrare”, fondată de sus în jos, est greu de imaginat cum vor fi selectați academicienii? Cineva trebuie sa fie pus în poziția originară a lui John Rawls și să aplice ”vălul ignoranței” pentru a fonda o asociație echitabilă. Întrucât nu există date publice despre modul în care au fost aleși academicienii, presupun că Statutul Academiei de Ştiinţe Militare[iv] din 18.12.2013 stă la baza selectării academicienilor. În anexa acestui Statut sunt niște criterii destul de clare, comparabile cu criteriile de conferențiar universitar din domenii înrudite, cum ar fi științele sociale. Treaba devine dificilă, pentru că orice membru titular sau corespondent necesită recomandări de la alți 2 membri titulari. Aceasta presupune existența unor ”Adam și Eva” ai ASSN. Adunarea Generală din 29 ianuarie 2015[v] menționează că George Cristian Maior a fost ales președinte al ASM, prof. univ. dr. Gheorghe Toma a fost ales secretar general iar Gabriel Oprea este membru fondator. Cum apreciem gradul de ”consacrare științifică” a fondatorilor?

Consacrarea știintifică poate fi evaluată prin analiza indicelui Hirsch, folosit deja de către CNATDCU și CNFIS ca instrument de evaluare a calității cercetătorilor, pe baza numărului de publicații și a citărilor în reviste relevante științific. O rapidă analiză a indicelui h din Google Scholar ne oferă o imagine aproximativă: doar George Cristian Maior are un indice h comparabil cu al profesorilor universitari din domeniul științelor sociale (h=7), Gheorghe Toma având un indice h=3 iar Gabriel Oprea un indice h=2.

Despre necesitatea reformei sistemului de securitate națională am mai vorbit iar cercetarea și educația sunt instrumente esențiale. Însă abordarea de sus în jos nu reprezintă ”un lucru bine făcut”, o academie de consacrare, unde părinte fondator este Gabriel Oprea, acuzat de plagiat și posesor al unui indice h ce nu il califică nici măcar pentru o bursă postdoctorală. În plus, trenează la DNA, de câțiva ani, un dosar de corupție legat de acordarea titlurilor de doctor și de profesor universitar, unde numele lui Gabriel Oprea este în prim-plan[vi].

Scandalul recent de la Universitatea ”Eftimie Murgu”, din Reșița, arată că rețelele de influență din sistemul de securitate au penetrat și universitățile civile, site-ul Alianței pentru o Românie Curată titrând că ”Universitatea din Reșița este un <cuibușor> călduț pentru foști securiști, reciclați în sereiști, procurori și membri ai masoneriei, numai bun pentru eliberat diplome de studii superioare beizadelelor, polițiștilor…[vii]

În concluzie, am demonstrat că nu suntem capabili să urmăm o strategie de cercetare șiinovare, să alocăm resurse pe bază de competiție ci pe bază instituțională, pentru satisfacerea unei clientele dornice de reputație academică. Am detaliat cazul Academiei de Științe ale Securităii Naționale, pe care o cunosc îndeaproape dar și pentru valoarea sa…”matematică”. Cazul Academiei de Științe ale Securității Naționale este la fel de complex precum o problemă algebrică … cu binoame, trinoame sau polinoame.

____________________

[i] Sursa: Eurostat, disponibil la adresa http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/File:Gross_domestic_expenditure_on_R%26D,_2003%E2%80%9313_%28%25_of_GDP%29_YB15.png

[ii] Pentru o prezentarecritică a acestor academii vezi articolul Suntem o țară de „academicieni”…disponibil pe blogul La colţul străzii la adresa: http://lacoltulstrazii.ro/2012/05/15/suntem-o-tara-de-academicieni-avem-un-ministru-al-educatiei-pe-masura/

[iii] Pentru urmărirea procesului legislativ vezi http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=14240&cam=2

[iv] Vezi Statutul Academiei de Ştiinţe Militare, disponibil la: http://www.monitoruljuridic.ro/act/statutul-din-18-decembrie-2013-academiei-de-stiinte-militare-emitent-guvernul-publicat-n-monitorul-oficial-nr-7-154318.html

[v] ”George Maior a fost ales presedinte al Academiei de Stiinte Militare”, HotNews.ro, Joi, 29 ianuarie 2015, disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19231652-george-maior-fost-ales-presedinte-academiei-stiinte-militare.htm

[vi] ”U.M. 15000 euro. În afacerea “Academia Militara”, 100 de ofiteri suspecti de coruptie”, România liberă, 13 martie 2009, disponibil la: http://www.romanialibera.ro/special/investigatii/u-m–15000-euro–in-afacerea–academia-militara—100-de-ofiteri-suspecti-de-coruptie-148610

[vii] Asta e Universitate?! ”Profesorii” șpăgari: procurori, ofițeri de Securitate migrați la SIE, masoni. Studenții: beizadele de generali, de afaceriști, polițiști…România Curată, disponibil la: http://www.romaniacurata.ro/lista-rusinii-de-la-univeristatea-eftimie-murgu-din-resita-securisti-masoni-politisti-procurori-si-beizadele

Next Page »